Vocile suprapuse răsunau în capul meu, o cacofonie care îmi lăsa creierul zumzăind. Un val de slăbiciune mi-a invadat picioarele, o amorțeală electrică urcând pe șira spinării și adunându-se la baza craniului. Simțeam că trupul meu ar putea ceda în orice moment. Nu aveam forța să țin pasul cu Wayne la telefon. "Sunt ocupată. Voi închide acum. Mulțumesc," am reușit să spun, cu o voce plată, stoarsă de energie. "Vin eu sus—" Am închis apelul. Sunetele au dispărut brusc, lăsând în urmă un vid, umplut doar de ticăitul unui ceas amestecat cu bătăile neîncetate ale inimii mele. Bang, bang, bang. "Administrația imobilului aici, doamnă. Puteți deschide ușa?" Un alt val de panică m-a lovit, ascuțit și devorator. Mi-am ținut respirația, înrădăcinată în podea, refuzând să scot vreun sunet. După un moment, mi-am recăpătat oarecum calmul și, mișcându-mă cu precauție, mi-am lipit fața de vizor. Afară, cineva stătea prea aproape ca să-i pot distinge fața – doar o pată gri și galbenă. "Sunteți de la administrația imobilului?" am întrebat, vocea mea stabilizându-se în ciuda furtunii interioare. "Da, doamnă," a venit răspunsul. "Suntem aici să vă însoțim la verificarea geamurilor mașinilor." Figura a făcut un pas înapoi, dezvăluind uniforma completă. O ușurare m-a inundat, slăbind strânsoarea fricii din piept. Oricare ar fi planurile lui Wayne sau ale acelui bărbat și ale acelei femei, nu-mi imaginam că ar încerca ceva cu alți doi bărbați alături de mine. Apucând umbrela, m-am pregătit să deschid ușa. Dar, exact când mâna mea a ajuns la broască, un sentiment ciudat m-a cuprins. Acționând din instinct, m-am uitat încă o dată prin vizor. Și atunci am observat. Afară ploua torențial, dar hainele lor erau uscate complet. Nici o picătură nu murdărea materialul – arăta de parcă tocmai se schimbaseră cu ele în interior. Mâna mea a înghețat pe broască. Încet, m-am sprijinit de tocul ușii, trăgând o respirație adâncă pentru a-mi calma nervii. "Oh, doar un moment," am strigat, forțând un ton casual. "Trebuie să mă schimb mai întâi." M-am îndepărtat de ușă și m-am îndreptat spre baie. Odată ajunsă înăuntru, am format rapid numărul biroului administrației imobilului. De data asta, mi-au răspuns aproape imediat. Zgomotul de fond era haotic, genul de zarvă pe care doar un birou aglomerat o poate produce. "Bună ziua, nu ați trimis pe nimeni încă?" am întrebat, păstrându-mi vocea neutră. "Alo? Oh, sunteți dumneavoastră," a spus bărbatul de la celălalt capăt al firului, sunând distrat. "Îmi pare rău, avem o urgență aici. S-ar putea să dureze mai mult până ajungem la dumneavoastră." Nu trimiseseră pe nimeni. Deci, cine era în fața ușii mele? Inima mea s-a strâns, o menghină stoarcă din ce în ce mai tare, până când presiunea a devenit insuportabilă. Bătăia împotriva coastelor mele, sălbatică și neîngrădită, de parcă ar fi vrut să evadeze. Bang, bang, bang. Bătăile au venit din nou, mai ascuțite de data asta, cu o urmă de iritare care se infiltra. "Doamnă, cât mai aveți de gând să mai durați? Puteți să vă grăbiți?" Vocea – suna ca Wayne.