ASHLEY. "Ashley, stai!" Mă întorc la timp, chiar înainte să deschid ușa, și o văd pe Lucy, cea mai apropiată fată de mine, alergând spre mine cu cărțile în mână. Părul ei castaniu și cârlionțat îi săltă pe umeri în timp ce încearcă să-și țină ochelarii să nu-i cadă. Mă prinde de braț când ajunge suficient de aproape, încercând să-și recapete răsuflarea, în timp ce-mi trec palma peste față ca să scap de orice urmă că aș fi plâns. "Doamne, te sun de atâta timp. Ce- ce naiba se întâmplă? Unde te duci?" Ridică sprâncenele în timp ce ochii ei căprui se plimbă peste umărul meu și îi zâmbesc scurt, trăgând mai tare de bretelele genții. "Mă duc acasă. Nu mă simt prea bine." Mă doare inima. "Ciudat. Erai bine acum câteva momente, până a trebuit să mergi la baie. Ar trebui să te duci atunci, te-aș conduce eu acasă, dar am mate în următoarea oră și știi ce părere am despre materia asta." Geme, își rearanjează ochelarii și eu scap un chicot înăbușit, ridicând mâna să-i ciufulesc părul, la care ea răspunde cu o privire urâtă – la fel ca întotdeauna. Acum, nu există nicio poveste specială despre cum am devenit prietene eu și Lucy. Nu m-a salvat de bătăuși și nici nu mi-am petrecut copilăria cu ea ca toate personajele fictive. Prietenia noastră nu e una specială; ne-am întâlnit aici și ne-am dat seama că avem amândouă niște interese comune, apoi ne-am potrivit. "Hei! Nu-mi strica părul!" Avertizează, netezindu-și părul cu mâinile și rearanjându-și ochelarii încă o dată, înainte ca privirea ei să se întoarcă la mine și, dintr-un motiv ciudat, își înclină capul într-o parte; aproape ca și cum m-ar examina sau ceva. "Ai plâns, Ashley?" La naiba. E atât de evident? "Ce? Nu! Bineînțeles că nu! De ce- de ce aș plânge?" Râd, trecându-mi mâinile peste toată fața ca să netezesc pielea ușor umedă. "Nu plâng. E doar imaginația ta." Ridică sprâncenele la mine înainte să dea din cap. "Dar arăți de parcă ai plâns, sunt urme umede pe obraji; asta nu minte. Nu e vorba doar că nu te simți bine, nu? S-a întâmplat ceva?" "Ar trebui să te pregătești pentru ora următoare, Lucy. Nu s-a întâmplat nimic, serios. Ți-am spus, pur și simplu nu mă simt bine." Dau din umeri și ea tace, ochii ei studiindu-mi fața înainte să dea din cap. "Probabil ai dreptate. O să plec, dar te rog să mă suni odată ce ajungi acasă în siguranță. Nu vreau să mă îngrijorez pentru tine." Încuviințez. "Apropo, ai vorbit cu Dave? L-am văzut mai devreme și..." "Chiar trebuie să plec, Lucy. Te anunț odată ce ajung acasă! Pa!" Dau buzna pe ușă înainte să mai poată spune ceva. Prefer să nu ascult nimic care are legătură cu el. Nenorocitul ăla de ipocrit și trișor. Ipocritul și trișorul de care m-am îndrăgostit orbește. ~ Când am spus că mă duc acasă, aveam două planuri. Unu. Să iau un castron mare de înghețată și să mă înec în lumea asta de rahat a durerilor de inimă și a dezamăgirilor. Doi. Să încerc să-mi dau seama ce naiba s-a întâmplat cu mine. De ce nu am fost suficientă pentru el. De ce nu sunt niciodată suficientă pentru nimeni. Ce nu mă așteptam este ca primul lucru pe care-l voi vedea să fie fața perfectă a fratelui meu. "Ce faci aici?" Cuvintele îmi părăsesc buzele despărțite înainte să apuc să mă gândesc la ce urma să spun și Vince ridică sprâncenele la mine. "Cum adică, ce fac aici? Eu locuiesc aici, surioară, sau nu mai am voie să vin aici?" Zâmbește ironic, deschizând ușa larg ca să intru, ceea ce fac exact cu ochii urmărindu-i mișcările. De ce trebuia să fie aici fix în ziua asta? Sunt foarte sigură că ar face o mare problemă din faptul că am venit acasă mai devreme decât ar trebui. "Nu ar trebui să fii la școală sau ceva?" "Tu vorbești." Își încrucișează brațele la piept, o încruntătură așezată pe fața lui frumoasă pe care aș vrea să o lovesc cu pumnul măcar o dată. Poate că asta i-ar opri pe toți să mă facă să mă simt atât de puțin importantă din cauza fratelui meu perfect. E chiar nesănătos să ai gândurile astea când fratele despre care e vorba nu face altceva decât să-i pese profund de tine, chiar dacă uneori e un nesimțit. Știu că lui Vince îi pasă cu adevărat de mine, dar asta nu e întotdeauna suficient și uneori îl învinovățesc pentru tot asta. Chiar dacă el încearcă tot ce poate să mă protejeze de asta, oamenii mă vor vedea întotdeauna ca pe sora mai mică ce trăiește în umbra fratelui ei frumos și perfect, lucru care nu mă deranja înainte, până când s-a ajuns în punctul în care au început să se joace cu sentimentele mele sau în care fetele pe care el le-a f*tut și le-a aruncat și-au descărcat furia pe mine. Să fii sora mai mică a celui mai mare crai din liceul Westwood nu e întotdeauna ușor când nu ești deloc ca fratele tău, iar Dave e doar culmea. "O să stai doar acolo și să te holbezi la mine toată ziua sau o să răspunzi la întrebările mele nenorocite? De ce naiba ești acasă atât de devreme? S-a întâmplat ceva la școală și de ce naiba ai plâns?" Și când fratele tău nu știe nimic despre tot ce s-a întâmplat din cauza lui, pur și simplu te lași înecată de nenorocirile tale. "Nu mă simt bine și n-am plâns." Ochii mei se plimbă prin cameră și mă relaxez vizibil când nu e niciun semn de mama prin preajmă. Ar fi cu totul altă situație dacă femeia aia ar fi aici. "Ashley, tu n-ai pleca niciodată de la școală, nici măcar dacă ești pe punctul de a muri. Atât de tocilară ești." Dă ochii peste cap și eu scap un oftat disprețuitor. "Nu sunt tocilară, nu-mi mai spune așa și chiar nu am chef să vorbesc cu tine acum, așa că poți să... stai departe sau ceva?" Mă îndepărtez, dar bineînțeles, fiind fratele perfect care e, a trebuit să mă oprească. "Acum vorbesc serios, Ashley. Cine te-a făcut să plângi? Dă-mi un nume." Tu, Vince. Tu m-ai făcut să plâng. "Și ce o să faci dacă-ți dau un nume?" "O să-l las pe nenorocitul ăla care a făcut asta să știe că nimeni nu o face pe sora mea mai mică să plângă în afară de mine." "Și cum ești atât de sigur că e un băiat?" Zâmbește ironic, dând din umeri. "Am avut de-a face cu prea multe fete și am devenit prea familiarizat cu problemele lor. Știu că e un băiat, Ashley, așa că spune-mi. Cine a frânt inima micuței mele Ashley?" "Vincent Greene." Murmur gol și el pare confuz pentru un moment înainte să se uite urât la mine. "Ce naiba ar trebui să însemne asta?" Că tu mi-ai cauzat întotdeauna probleme. "Înseamnă tu. Credeam că erai familiarizat cu problemele fetelor?" Îi imit vocea și el râde, pierdut în gânduri înainte ca zâmbetul ăla ironic pe care-l urăsc atât de mult să-i acopere fața. "Ashley, înțelegi că sunt fratele tău, nu? Adică fratele tău biologic?" Unde naiba bate idiotul ăsta? "Ceea ce înseamnă că nu pot să-ți dau ceea ce ceri, surioară. Știu că sunt atrăgător și toate astea, dar chiar n-ar trebui să ai vise umede cu fratele tău." "Du-te dracu'!" Mă încrunt înainte să mă întorc ca să urc în camera mea, râsul lui zgomotos răsunând prin toată casa. A fost stupid să cred că ar înțelege.