Prima Zi a Festivalului Lunii Roșii. Străzile Capitalei erau ticsite de oameni veniți din toate colțurile țării, adunați cu toții lângă Palat pentru a sărbători. Pentru Imperiul Dragonului, Festivalul Lunii Roșii era una dintre cele mai mari sărbători ale anului, organizată pentru a-și etala puterea și bogăția în fața regatelor învecinate. Fiecare persoană înstărită din țară aștepta această zi pentru a-și putea expune avuțiile, iar cei care nu erau la fel de prosperi găseau moduri creative de a părea astfel. Războinici în armuri strălucitoare, demnitari în trăsuri elegante, femei acoperite de bijuterii opulente și chiar și copii în cele mai bune haine ale lor. Dacă cineva avea vreun bun, trebuia să îl afișeze cu mândrie, altminteri, să se ascundă de rușine. Căci în Imperiul Dragonului, banii și avuțiile însemnau putere, iar puterea era totul. În mijlocul mulțimii se aflau cei pe care nu-i observa nimeni, cei de care nu-i păsa nimănui, urmându-și stăpânii cu ochii pironiți în pământ. Sclavii. Șiruri de sclavi urmau alaiurile stăpânilor lor într-o tăcere demnă de milă. Mergând ca niște umbre, singurele sunete care se auzeau erau zăngănitul lanțurilor și al cătușelor la fiecare pas pe care îl făceau. Printre ei, ochii unei tinere sclave nu erau plecați ca ai celorlalți. Ai ei erau ațintiți asupra aurului orbitor de pe acoperișul Palatului. Palatul. Propria bucată de Rai a Pământului. Și deși oamenii din Capitală puteau fi bogați și puternici, exista o putere mai presus de toți; Împăratul. Suveran al tuturor, Împăratul era atotputernic, considerat o zeitate vie printre muritori. Cu o putere de neegalat, guverna țara cu o mână de fier. Orice ar fi fost, cuvântul său era lege. Împăratul nu-și dorea niciodată nimic, căci tot ce se afla în țară era deja al său. Era iubit și venerat de poporul său, dar, cel mai important, supușii săi știau să se teamă de el. Și în acest Festival al Lunii Roșii, Porțile Sfinte ale Palatului Imperial aveau să fie deschise celor considerați demni. Un trimis al Palatului plecase cu zece zile mai devreme pentru a înmâna mult râvnitele plicuri roșii; o invitație pentru care orice bărbat ar fi ucis. Tânăra sclavă își privise stăpânul sperând și rugându-se ca această scrisoare să ajungă la ușa sa. Era un Ministru Senior, dar nici măcar locul său la curte nu putea fi garantat. Era atât de stresat încât își tratase casa chiar mai rău decât de obicei; concubinele, servitorii și, mai ales, sclavii săi. Fata avea o rană proaspătă pe spate, ce mărturisea neliniștea lui. Chiar și acum, încă putea simți usturimea arzătoare a biciului. În cele din urmă, scrisoarea sosise. Astfel, în prima zi a Festivalului Lunii Roșii, bătrânul Ministru se îndrepta spre Palat într-o trăsură cu aspect scump, escortat de anturajul său. Șapte dintre concubinele sale preferate îl urmau în propriile trăsuri, însoțite de servitoarele lor, în timp ce douăzeci de sclavi mergeau în spatele acestora. Tinerei fete nu-i păsa de toate festivitățile din jurul ei. Au trecut pe lângă tarabe cu mâncăruri cu mirosuri delicioase, care trezeau stomacurile dureros de goale ale sclavilor. Și al ei era gol, dar abia dacă o deranja. Era obișnuită cu durerea surdă a foamei prelungite. Ignora prăvăliile, mâncarea, chiar și oamenii de rând care le admirau alaiul, și continuă să meargă. Ca de obicei, Ministrul a fost primit la Palat. A discutat degajat despre evenimentele viitoare ale festivalului cu egalii săi și și-a etalat concubinele tinere și frumoase. Pentru oamenii de rând care nu puteau intra în Palat, festivalul era sărbătorit cu petreceri grandioase ținute la casele celor bogați și cu spectacole de stradă și târguri. Dar pentru cei aleși, numeroase evenimente și spectacole spectaculoase urmau să fie prezentate în Marea Arenă a Palatului. Piața imensă, construită ca un Colosseum, era suficient de mare pentru a găzdui câteva mii de oameni. O porțiune a acesteia fusese izolată de restul; o lojă specială, orientată spre sud, era bogat și somptuos decorată, așteptând să-l primească pe Împărat, familia sa și pe însoțitorii lor. Tânăra sclavă auzise doar zvonuri despre ce se petrece în marea arenă. Dansuri celeste, curse de care, lupte între războinici, prezentări de creaturi mitice și bizare, artiști de elită… Orice nu putea fi văzut de oamenii de rând urma să fie expus pentru Împărat și pentru cei mai onorabili oaspeți ai Palatului în timpul celor șapte zile de festival. În primele trei zile, și-a urmat stăpânul, slujind uneia dintre concubinele sale ca de obicei. Nu a asistat la niciunul dintre spectacole, rămânând în încăperi pentru a face curat și a aștepta ordine, fără a vorbi cu nimeni. În a patra zi, concubina Ministrului a trimis-o brusc să fie închisă într-o cușcă rece, plină cu alți sclavi. Li s-a spus doar că au fost luați de la stăpânii lor pentru a fi oferiți ca jertfă Împăratului. Tânăra a rămas acolo încă trei zile, fără să aibă nicio idee despre ce urma. În dimineața celei de-a șaptea zile, toți oaspeții așteptau cu sufletul la gură. Ultima zi a festivalului era singura zi în care, alături de Împărat, toți cei șase Prinți Dragon trebuiau să fie prezenți. Pentru oricine participa la eveniment, aceasta era singura ocazie din an de a vedea întreaga Familie Imperială laolaltă, deoarece nu toți Prinții locuiau la Palat în restul anului. Nimeni nu știa care dintre acești tineri îi va urma la tron Împăratului. Se zvonea că ar avea favoriții săi, dar încă nu numise un moștenitor oficial. De la primul născut la cel mai tânăr, oricare dintre Prinți ar putea într-o zi să conducă Imperiul. Alegerea Prințului pe care să-l susțină și să-l mulțumească era cea mai dificilă decizie pe care aristocrația trebuia să o ia. Teama de a susține prințul nepotrivit și de a-și pierde poziția era mereu prezentă. A șaptea zi avea o mare importanță, fiindcă era și singura zi a festivalului în care oaspeții puteau vedea toți dragonii Imperiali. Bestiile sacre erau temute de toți, însăși chintesența puterii deținute de Imperiul Dragonului. Deși Dragonul de Aur al Împăratului putea fi văzut ocazional la Palat, fiecare oaspete aștepta priveliștea uluitoare a tuturor Dragonilor Imperiali adunați la un loc. Au început să sosească, unul câte unul, în Marea Arenă, fiecare prinț fiind însoțit de dragonul său. Trei dintre ei au venit din cer, călărind bestiile lor magnifice. Ceilalți Prinți au intrat în arenă pe jos, cu dragonii urmându-i îndeaproape. Vederea creaturilor enorme, acoperite cu solzi, a înspăimântat cea mai mare parte a mulțimii, însă oamenii nu se puteau îndura să-și ia ochii de la ele. Fiecare dragon era de cel puțin opt ori mai mare decât un om, ajungând până la douăsprezece sau treisprezece ori în cazul celor mai mari. Doi dintre dragoni au fost aduși în cuști, în timp ce ceilalți erau legați cu lanțuri sau purtau botnițe. Pentru fiecare dintre acești dragoni, între trei și zece servitori veniseră să-i păzească, dar ultimul dragon era condus complet liber și nesupravegheat. Purta doar un guler de lanț în jurul gâtului și își urma stăpânul îndeaproape, ca un câine supus. Lăsându-i în centrul arenei, Prinții, unul după altul, și-au ocupat locurile, toți aliniați pe o platformă lată, sub tronul Împăratului. În timp ce mulțimea sporovăia despre cele șase creaturi frumoase expuse în arenă, unii dintre fiii Împăratului s-au alăturat și ei conversațiilor. Al Cincilea Prinț se lăuda că se îndrăgostise de concubina unui ministru în ziua precedentă și, în cele din urmă, îl decapitase pe bătrân pentru a le putea avea pe toate. — Câte ai luat până la urmă, frate? întrebă al Doilea Prinț, cu un zâmbet batjocoritor. — Șapte. Dar nu am nevoie de atâtea… O voi lua doar pe cea mai frumoasă dintre ele! — Ce generos din partea ta… murmură al Patrulea Prinț, părând plictisit. — Ce-ar fi să-i lași și fratelui nostru al treilea câteva frumuseți? glumi al Doilea Prinț. Încă nu și-a luat nicio femeie. — Nu toți avem nevoie de atâta companie, frate, mormăi Prințul cel mai tânăr, în apărarea fratelui său. Toți au așteptat să audă răspunsul celui de-al treilea frate, dar au fost întâmpinați de tăcere. El era cel care sosise călare pe dragonul neînlănțuit. Bestia enormă stătea nemișcată, supusă, iar ochii săi de obsidian erau ațintiți asupra arenei, ignorându-și complet frații. Frații săi încetară să mai vorbească și îi urmară privirea. La o sută de picioare sub ei, un tânăr prezenta spectacolul următor, primul al zilei: o ofrandă pentru Dragonii Imperiali. În spatele lui, un grup mare de oameni așteptau să fie sacrificați, înconjurați de bărbați înarmați. De fiecare dată când unul dintre ei îndrăznea să scoată un strigăt, gărzile ripostau și îi biciuiau, crestându-le adânc carnea. Așa că grupul a rămas tăcut. Toți erau condamnați la moarte. Criminali, prizonieri de război și sclavi - fiecare dintre ei era condamnat să moară în acea zi. Unii dintre sclavii prezenți aparținuseră anterior unui bătrân Ministru. Cum stăpânul lor murise, oamenii Palatului hotărâseră pur și simplu să scape de ei, împreună cu ceilalți sclavi care fuseseră oferiți ca tribut. Printre ei se afla tânăra sclavă cu ochi verzi ca smaraldul. Tocmai împlinise șaptesprezece ani în iarna trecută, dar avea manierele și farmecul unei femei. Era un diamant printre cărbuni, frumoasă în ciuda prafului și a mizeriei care o acopereau. Sub stratul de murdărie, avea o piele foarte palidă și era atât de slabă, încât oasele i se conturau clar, proeminente, pe sub rochie. Părul ei lung și ciufulit îi cădea de pe umeri până la șolduri, ca o cascadă. Fața îi era frumoasă, în formă de diamant, cu un nas mic și obraji subțiri. Buzele îi căpătaseră o nuanță rozalie din cauza frigului, care o făcea și să tremure. Tâmpla îi era marcată de o tăietură cu o crustă de sânge uscat, înconjurată de o vânătaie proaspătă. O urmă lăsată de un gardian care o lovise mai devreme, în timp ce îi împingea în arenă. Numele ei era Cassandra.