În mijlocul mulțimii îngrozite, singură Cassandra rămânea complet calmă și tăcută. Toți ceilalți din jurul ei tremurau de frică, încercând să evite privirile dragonilor enormi. Cele șase bestii care îi înconjurau erau în mod evident intrigate de grupul mare, iar două dintre ele mârâiau deja cu ferocitate. Era un spectacol obișnuit și așteptat cu nerăbdare, numit „Ofranda”. Publicul aștepta cu entuziasm să vadă desfășurarea sinistră în care cei șase dragoni aveau să sfâșie și să ucidă oameni. Niciunul dintre ei nu primise măcar o armă cu care să se apere, deoarece bestiile erau considerate la fel de sacre ca stăpânii lor. Erau aici pentru a muri în cel mai îngrozitor mod posibil și exclusiv pentru divertismentul celor mai de seamă supuși ai Imperiului Dragonilor. Toți știau asta. Unii încercaseră să scape de soarta lor și fuseseră uciși pe loc. Cei rămași erau îngroziți, dar nu aveau de ales. Cum ar fi putut spera să supraviețuiască? Arena era complet închisă, iar cele mai de jos gradene se aflau încă la vreo zece metri deasupra lor. Dintr-o clipă în alta, șase monștri înaripați aveau să-i vâneze, deși unul singur ar fi fost de ajuns să-i nimicească pe toți. Cineva de la Palat anunța divertismentul ce urma, copleșindu-i cu laude pe Prinții Imperiali și pe bestiile lor, oprindu-se din când în când pentru a lăsa mulțimea să aplaude și să aclame zgomotos. Cu toate acestea, Cassandra nu putea auzi niciun cuvânt rostit de el. Prea mulți oameni din jurul ei plângeau sau se rugau cu disperare. Majoritatea își țineau ochii ațintiți asupra dragonilor, întrebându-se dacă aveau vreo șansă de scăpare. Unele fete chiar aruncau priviri în direcția Prinților, sperând că vreunul ar putea fi ademenit de frumusețea lor și le-ar putea salva. În contrast cu deznădejdea cumplită din jurul ei, Cassandra privea cu calm spre cerul vast. Era o dimineață însorită, cu puțini nori, dar extrem de rece. Tot ce purta era o rochie veche și zdrențuită și lanțuri ce-i trădau robia, dar nu-i păsa cu adevărat. Oricum, nu urma să moară în curând? Cui i-ar păsa acum de confort sau de haine? Moartea stătea la mai puțin de trei metri distanță, pândind cu șase perechi de ochi flămânzi. Tot ce-și dorea Cassandra era ca acest masacru să se termine repede. Anii de servitute nu-i lăsaseră niciun pic de speranță în suflet. Ministrul era un om crud și violent, iar ea văzuse și suferise lucruri mult mai rele și înainte de el. Cassandra fusese sclavă jumătate din viața ei, fiind martoră la mai multă cruzime, greutăți și moarte decât ar fi trebuit o fată de vârsta ei. Chiar și acum, cătușele strânse în jurul încheieturilor îi provocau durere. Îi invidia pe cei morți, care erau liberi de tot chinul și suferința. Din fericire, în curând, li se va alătura și ea. Ochii ei au coborât pentru a contempla una dintre bestii. Dragonul mare, neînlănțuit, era cel mai calm dintre toți. Cum nu îi era frică, Cassandra nu s-a putut abține să nu se gândească că era, cu adevărat, o creatură frumoasă. Acesta avea solzi de un negru-abanos ce străluceau ca diamantele și ochi de culoarea purpurie. Spre deosebire de semenii săi agitați, această bestie stătea nemișcată, privind în jur cu nonșalanță. Nu-i păsa de oamenii speriați din apropiere sau de publicul zgomotos. Magnificul dragon păru să-i simtă privirea, căci își întoarse capul uriaș spre grup, iar ochii i-au rătăcit până i-au găsit pe ai ei. Amândoi se studiară cu calm unul pe celălalt, hipnotizați unul de celălalt. Ea, o ființă umană slabă, și el, o bestie puternică menită să-i ia viața. Schimbul de priviri a atras atenția altcuiva. De pe locul său, celui de-al Treilea Prinț i-a luat ceva timp să găsească ce anume observa dragonul său cu atâta intensitate. După câteva minute, a găsit în cele din urmă silueta slăbănoagă din mulțime și a privit-o și el, intrigat. Tânăra femeie părea foarte firavă, palidă și pipernicită. Purta o rochie zdrențuită, părul ei lung era o claie încâlcită, iar lanțurile îi legau gâtul și încheieturille. Degetele au început să-i mângâie lent mânerul sabiei. Era ceva intrigant la această femeie, care îl făcea să nu-și poată lua ochii de la ea, deși nu ar fi putut spune ce anume. Ar fi fost o prostie din partea lui, oricum. Sclava aceea era pe cale să moară. Așa că și-a ferit privirea și a renunțat la orice alt gând despre femeie. Curând, discursul a ajuns la final, iar vorbitorul a părăsit arena. Unii dintre sclavi au început să țipe de frică în timp ce și gărzile i-au părăsit. Cuștile dragonilor au fost deschise, deși trei dintre ei erau încă înlănțuiți și mișcările le erau limitate. Iadul s-a dezlănțuit în arenă, iar mulțimea a luat-o razna. Masacrul începuse. Sclavii au început să fugă, încercând să evite prădătorii. Dar, unul câte unul, erau țintuiți la pământ de gheare gigantice sau sfâșiați în bucăți de colți enormi. Dragonii nici măcar nu se oboseau să-i mănânce pe oameni. Doar se jucau cu ei, urmărindu-i pe cei vii și luptându-se pentru cadavre. Sângele și țipetele pluteau în aer, în timp ce cinci dintre bestiile gigantice își masacrau prada. Carnagiul a continuat încă câteva minute înainte ca cineva să observe că ceva nu era în regulă. Unul dintre dragoni nu se comporta ca semenii săi. Bestia cea mai întunecată mergea foarte calm spre o sclavă singuratică. Și acea femeie se comporta ciudat. Spre deosebire de ceilalți sclavi, ea nu țipa, nu fugea de colo-colo și nu arăta niciun semn de frică. Nu, tânăra femeie stătea foarte nemișcată pe nisip, cu ochii ațintiți asupra dragonului mare care se apropia încet. Dar bestia nu arăta nicio ostilitate față de ea, nici nu părea dornică să atace. Cu puțini sclavi rămași în viață, ceilalți dragoni au început să se liniștească sau să se certe între ei. Astfel, atenția majorității mulțimii a fost atrasă de duo-ul ciudat. Șoaptele au început să crească în arenă. Cum de era acea femeie încă în viață? De ce nu o atacau dragonii și nu o omorau ca pe ceilalți sclavi? Toți cei din arenă și-au ținut răsuflarea, așteptând să vadă ce va face Dragonul Negru. La o sută de picioare mai sus, cei șase Prinți urmăreau și ei scena cu mare interes. Reacțiile lor la acest eveniment fără precedent variau. Al Cincilea și al Șaselea Prinț se întrebau cum de scăpase această femeie de furia bestiilor. Al Doilea Prinț era iritat. „De ce n-o omoară?! Nu vă mai jucați și terminați-o cu femeia aia! Frate, pune-ți dragonul s-o omoare!” Al Treilea Prinț l-a ignorat, cu ochii fixați pe bestia sa. Privea intens, așteptând să vadă ce va face dragonul său. Motivul pentru care ceilalți nu atacau era evident pentru el. Femeia aceea nu arăta nicio teamă, niciun semn de panică. Pentru dragoni, ea nu era o pradă de ucis, poate doar o gardă care fusese lăsată acolo. La urma urmei, această „vânătoare” era doar un joc, de ce ar urmări un om care nu participa la joc? Nu aveau niciun motiv să le pese de acea femeie. Doar Dragonul Negru arăta vreun interes pentru sclava. Aproape toți din public au crezut că o va ucide în cele din urmă, pe măsură ce se apropia încet, dar odată ajuns lângă tânăra femeie, a devenit evident că se înșelaseră. Departe de a o ataca, dragonul era vizibil curios și și-a întins capul pentru a o mirosi. Tânăra abia a reacționat, a continuat doar să-l observe și ea. Ce se petrecea? Oamenii așteptau, dornici să vadă dacă sclava avea să fie ucisă sau nu. Masacrul anterior fusese complet uitat; ceea ce se întâmpla acum era mult mai interesant. După încă câteva minute, dragonul s-a așezat brusc, încolăcindu-se în jurul femeii ca un animal de companie ascultător. Mulțimea uluită a început să șușotească, un val de voci șocate devenind tot mai puternic în câteva secunde. Surpriza la acest schimb de gesturi era evidentă printre toți Prinții. Al Doilea Prinț era, mai presus de orice, înfuriat. „Femeia aia e o vrăjitoare! S-o omorâm imediat!” a strigat el. „Ce interesant... N-am mai văzut pe nimeni supraviețuind Ofrandei până acum, dar să te gândești că această femeie firavă ar putea sta lângă dragoni...” a spus Primul Prinț. „Destul! Frate! Ordonă-i dragonului tău să-” Înainte să-și poată termina propoziția, a rămas încremenit de privirea rece ca gheața a celui de-al Treilea Prinț. Ochii întunecați l-au speriat atât de tare, încât aproape că s-a înecat cu propriile cuvinte și și-a ferit rapid privirea. Prințul cel mai tânăr a chicotit. „Ce îndrăzneală din partea ta, Frate Vrehan! Să presupui că ai putea, într-adevăr, să-i dai ordine Zeului Războiului...” Avea perfectă dreptate, dar asta nu a făcut decât să-l facă pe al Doilea Prinț să se înroșească de furie. Era un fapt binecunoscut în întregul imperiu că, dintre cei șase Prinți, cel de-al treilea născut era cel mai bun îmblânzitor de dragoni. Al Treilea Prinț, Kairen, al cărui parteneriat perfect cu bestia sa neagră îi permisese să câștige multe victorii în Est pentru Împărat în calitate de General și îi adusese titlul de Zeul Războiului. Nu exista om mai puternic în întregul Imperiu al Dragonilor și, cu siguranță, niciun om care să-i poată da ordine. Chiar și Împăratul îl favoriza foarte mult, considerându-l fiul risipitor. Nu era și cazul celui de-al Doilea Prinț, așa că acesta a ales să rămână tăcut. Primul Prinț, Sephir, ignorând disputa de scurtă durată, încă observa duo-ul ciudat de jos. „O vrăjitoare... hmm... Oricine ar fi, frate, se pare că dragonul tău este într-adevăr sub vraja ei. Ce interesant...” S-a întors să observe reacția fratelui său, dar, spre marea sa surpriză, ochii Zeului Războiului erau deja din nou ațintiți asupra arenei. Kairen o contempla pe femeia care îi supusese dragonul atât de ușor. Degetele lui încă dansau pe sabie. Al Cincilea Prinț, Lephys, a observat și el. „Frate Kairen, se pare că dragonul nu este singurul vrăjit. Să fie oare că femeia ți-a captat și ție atenția? Judecând de aici, nu e prea urâtă pentru o sclavă, nu-i așa?” „Nu e prima oară când fratele nostru arată vreun interes pentru o femeie?” a întrebat cu entuziasm fratele cel mai mic, Prințul Anour. „Corect, Anour. Fratele Kairen abia dacă a băgat în seamă vreuna dintre femeile care i-au fost trimise în trecut. Mă rog... în afară de a le ucide,” a șoptit Prințul Lephys. „Ce zici, Kairen? Să-i cerem Tatălui să o cruțe pe sclava asta?” a întrebat Primul Prinț, Sephir. Al Treilea Prinț nu a răspuns. În schimb, s-a ridicat în picioare, cu ochii încă ațintiți asupra arenei. Era un bărbat foarte înalt, cu pielea arămie și umeri lați. Mai multe persoane din public s-au uitat în direcția lui, observând că unul dintre Prinți stătea în picioare. Dar nu i-a păsat. Dragonul Negru, încă încolăcit în jurul femeii, a reacționat la privirea stăpânului său. Ridicându-și brusc bărbia în direcția lui, bestia a mârâit zgomotos și s-a ridicat. Reacționând la el, și ceilalți cinci dragoni au început să mârâie, dar niciunul nu a îndrăznit să se apropie. Cassandra, stând lângă el, se întreba ce se petrecea. Îi ordona oare stăpânul dragonului să se grăbească și s-o omoare? Nu avea nicio idee cum comunicau ei, dar era evident că dragonul și stăpânul său purtau o conversație fără cuvinte. Dintr-o dată, dragonul s-a întors spre ea și și-a desfăcut aripile negre. Într-o fracțiune de secundă, botul său uriaș s-a năpustit brusc în direcția ei, prinzând lanțurile care o legau între fălci. Cassandra a gâfâit de surpriză. Dragonul s-a înălțat brusc spre ceruri, cărând-o de lanțuri, ridicând-o tot mai sus de la pământ și forțându-i trupul să se contorsioneze într-o poziție dureroasă din cauza presiunii de pe gât și încheieturi. Din fericire, a durat doar câteva secunde. A văzut arena mișcându-se sub ea, în timp ce era adusă rapid pe o platformă mare de piatră. Unii oameni din public au țipat de groază, dar bestia a așezat-o pur și simplu acolo pe Cassandra, lăsând-o să cadă cu blândețe în genunchi. Tânăra și-a tras cu greu răsuflarea înainte de a realiza unde se afla. Platforma Familiei Imperiale! Simțind încă răsuflarea fierbinte a Dragonului Negru aproape, în spatele ei, și-a ridicat cu sfială capul, doar pentru a descoperi că un bărbat stătea chiar în fața ei.