Damien își vârî ambele mâini în buzunare, aruncând o privire furioasă spre acea femeie nesăbuită. Bella se repezi afară din biroul ei imediat ce auzi mica zarvă de afară, ochii aproape că-i ieșiră din orbite când văzu dosarul împrăștiat peste tot. „Cine e ea?” Bella se uită nervoasă la el. El îi dăduse sarcina asta, să aibă grijă de dosar. Cu siguranță va avea necazuri din cauza acestei femei. „Șefu’... e o nouă angajată.” Fața lui Damien rămase indiferentă, în timp ce privirea lui se fixa asupra ei. Nu putea scăpa de sentimentul ciudat pe care-l avea în acel moment. „Ești concediată!” Sprâncenele Oliviei se încruntară. Concediată? Nici măcar nu petrecuse douăzeci de minute la noul ei loc de muncă. „Ce?!” Se ridică în picioare și-l arătă cu degetul arătător. „Escortați-o imediat afară din companie!” Damien își dădu verdictul și începu să plece. Bella zâmbi malițios în timp ce se uita la expresia distorsionată de pe fața Oliviei. Se sperie când Olivia o luă în direcția în care plecase șeful lor. „Ce proastă! Ce vă holbați?! Înapoi la muncă!” *** Ușile liftului erau pe cale să se închidă când un picior fu plasat între ele. Ușile se deschiseră încă o dată, surprinzându-l pe Damien. Olivia intră nonșalant și-și mută privirea în altă parte. Nu putu să nu observe privirea lui arzătoare asupra ei. „Sunt atât de frumoasă încât nu-ți poți lua ochii de la mine?”, întrebă ea, ridicând sprâncenele. Mâinile lui Damien îi apucară brusc bărbia, împingând-o înapoi până când spatele ei se sprijini de pereții liftului. „Cine crezi că ești ca să folosești liftul meu personal? Și ce fel de femeie ești?” Ochii de culoarea chihlimbarului ai Oliviei străluciră de încântare. Ea îi apucă cu forța brațul și-l împinse în jos. Avusese de-a face cu bărbați de felul lui care credeau că pot da ordine oricui doar pentru că erau bogați și arătoși. „Încearci să profiți de mine? M-ai concediat, nu e de ajuns?” Damien fu uimit de îndrăzneala ei. Se uită la ea șocat. Niciodată nu mai întâlnise o femeie atât de îndrăzneață până acum. „N-ai idee cu cine vorbești?!” Olivia flutură mâna nonșalant. Sincer, nu-i păsa deloc. „Nu vreau să știu”, răspunse ea pe un ton plictisit și lipsit de interes. Damien oftă frustrat. Se îndoia că ar fi normală. Telefonul lui sună și, văzând identitatea apelantului, nu ezită înainte de a răspunde. „Hei, sunt aproape jos... Ne vedem într-o clipă.” Se așternu din nou liniștea în lift înainte ca Olivia să chicotească, uitându-se la ceva pe telefonul ei. În curând, chicotul ei se transformă într-un râs zgomotos, provocând o cută să se așeze pe fruntea lui Damien. „Ne-civilizată!” Olivia își mută privirea de la telefon și se uită la el cu o sprânceană arcuită. „Scuză-mă? Te referi la mine ca fiind ne-civilizată?” Damien inspiră, ignorând-o complet. Nu voia să-l mai doară capul vorbind cu ea. Olivia, care era enervată de tăcerea lui, zâmbi șmecherește. Dintr-o dată se opri în fața lui și-și înfășură mâinile în jurul gâtului lui, surprinzându-l. Ridică telefonul și aruncă o privire rapidă la postura lor. Ochii lui se rotunjiră șocați de nivelul ei de nerușinare. „Dă-mi înapoi slujba sau altfel toată lumea va vedea asta... Cred că și unele dintre prietenele tale.” Damien îi ținu mâna încercând să o tragă de acolo pentru a-i smulge telefonul, dar, la naiba! Strânsoarea acestei femei blestemate era puternică. „Mă ameninți?!” Zâmbetul Oliviei se lăți. Ea îi dădu drumul. „Poți considera asta ca pe una.” Damien se aruncă înainte pentru a-i smulge telefonul, dar spre surprinderea lui totală, ea îl puse în bluza ei albă. Mâinile lui încercară inconștient să ajungă la el. Ușa se deschise brusc și toate privirile căzură asupra lor. Maxilarele lor căzură șocate văzându-l pe șeful lor încercând să bage mâna în bluza unei femei. Damien înjură printre dinți și își retrase mâna, și credea că asta era tot până când femeia dramatică de lângă el izbucni în plâns. „Cum ai putut să-mi faci asta? Nu mă poți concedia... Am un tată foarte bătrân și bolnav, cum o să-i plătesc facturile medicale dacă nu lucrez aici?” Olivia stătea pe călcâie plângând pentru a câștiga simpatia angajaților săi. „Ce se întâmplă aici?” Damien se întoarse în direcția vocii și închise ochii scurt. „Mamă, ce faci aici?” Anita își dădu părul pe spate și trecu pe lângă fiul ei spre femeia care plângea în hohote. Imediat ce fu aproape de femeie, fu cuprinsă brusc într-o îmbrățișare strânsă. „Te rog, nu-l lăsa să-mi facă asta, doamnă, vin dintr-o familie foarte săracă... și ei depind de venitul meu, dar m-a concediat în prima mea zi de muncă.” Anita își trase lacrimile ascultând povestea emoționantă a femeii, bătând-o ușor pe spate pe Olivia. Ea își îndreptă privirea spre fiul ei, care nu arăta niciun semn de remușcare. „Cum poți să-i faci asta, Damien? A trecut prin multe și o hărțuiești?” Damien rămase uluit de cuvintele mamei sale. O hărțuiește? Nu era cazul deloc, de fapt el era cel hărțuit de ea. „Mamă, te asigur... nu știi cât de nerușinată e femeia asta de aici.” Anita ridică mâna în aer pentru a-l opri să vorbească, o trase pe Olivia pentru a se uita la fața ei. „Îți dau cuvântul meu, draga mea... nimănui nu i se va permite să te concedieze... Voi rezolva eu totul.” Zâmbetul Oliviei se lăți, își dădu părul după ureche în timp ce se uita la fața întunecată a lui Damien. *** Olivia o urmă pe doamna drăguță într-unul dintre birourile companiei, zâmbetul ei lărgindu-se de priveliștea spațioasă din fața ei, fereastra mare de la podea până la tavan cu vedere spre oraș. Între timp, Damien nu era prea fericit de ceea ce era pe cale să facă mama lui. Detesta clar îndrăzneala acestei femei și voia cu disperare să șteargă zâmbetul de pe fața ei urâtă. „Damien, ia-o ca secretară, din moment ce ai nevoie de una”, sugeră Anita, aruncând o privire spre Olivia, care avea o expresie atât de jalnică pe fața ei. Damien îi aruncă o privire furioasă femeii care nu se clinti, dacă ar fi fost orice femeie normală, ar fi fugit pentru viața ei până acum. „Nu, mamă! Asta nu se va întâmpla, mai bine ar fi femeie de serviciu decât secretara mea!” Anita își încruntă privirea la el: „E noua ta secretară și asta e tot!” Se ridică în picioare și zâmbi spre Olivia: „Începând de astăzi vei lucra cu el, dacă îndrăznește să-ți facă zile fripte... mă poți contacta pe această linie”, spuse ea înmânând un card Oliviei, care îl acceptă fără a ezita. Olivia își puse mâinile împreună cu un zâmbet larg pe buze. „Nu pot să vă mulțumesc suficient, doamnă, ați salvat o viață făcând această faptă bună.” Anita se îmbujoră de cuvintele ei amabile, își luă rămas bun de la ei și ieși repede din birou. Olivia îi făcu cu mâna până când dispăru prin uși, își duse cardul la față uitându-se la el cu înțeles. În secunda următoare îi fu smuls din mână de Damien, se întoarse pentru a întâmpina privirea lui rece ca moartea care îi trimise fiori pe șira spinării. „Dă-mi-l înapoi!” Damien îl ridică deasupra capului și, din cauza înălțimii lui, ea nu putu ajunge la el. „Tocmai ți-ai semnat o dorință de moarte, ai obținut slujba prin ajutorul mamei mele, dar cum vei supraviețui lucrând sub mine?” Olivia își arcui sprânceana stângă: „Nu mă poți hărțui, dragă șefule.”