"Vei veni cu mine, înapoi la haita mea," adăugă el. "Acum eşti a mea." Yara a fost cu adevărat surprinsă când l-a auzit pe rege. Cum putea să o revendice pur şi simplu aşa, când tocmai îi spusese că Alfa ţinuturilor nordice îi era pereche? Era complet ignorant din partea lui să ignore acest fapt. Totuşi, era imposibil pentru Yara să respingă direct revendicarea lui. Ar putea chiar să-şi piardă viaţa dacă l-ar irita pe rege. Auzea un zvon care spunea că regele era faimos pentru temperamentul său scurt şi rău. Prin urmare, nu era înţelept să spună ceva revoltător, dar cum putea să-l refuze fără niciun fel de probleme? "Majestate, am o pereche..." încercă Yara să explice. Chiar dacă perechea ei nu o voia şi nici ea nu-l voia pe el, nu era corect să-l urmeze pe rege şi să devină a lui. Şi din nou, ce a vrut să spună regele când a spus că ea era a lui? "Alfa ţinuturilor nordice este perechea mea," Yara accentuă fiecare cuvânt. Trebuia să se asigure că regele înţelege de unde vine şi de ce nu putea merge cu el. "Ai fugit de perechea ta," Regele a subliniat evidentul. Era sigur să interpreteze că, mai mult sau mai puţin, ştia că relaţia dintre cei doi nu era atât de bună pe cât ar fi trebuit să fie, şi văzând că Yara nu avea nimic să-i spună, Dageus se întoarse la scaunul său şi începu să citească din nou, lăsând fata într-o tăcere incomodă. În această situaţie, Yara nu era sigură ce ar trebui să facă. Yara nu putea ieşi din această bibliotecă şi să meargă în propria ei cameră. Simţea că era o idee foarte proastă să plece în camera ei la ora asta, pentru că nu ştia dacă Lucian încă o căuta sau nu. Nu voia să fie prinsă de el, pentru că putea să-şi dea seama ce intenţiona să-i facă. Totuşi, era de la sine înţeles că nu trebuia să fie aici, singură cu marele rege. În starea ei confuză, marele rege nu a ajutat deloc ignorând-o după ce a spus aşa ceva, prin urmare Yara a ales pentru ea însăşi. Yara se îndreptă spre uşă, dar nu înainte de a arunca o privire fugară către marele rege, doar în cazul în care ar fi decis să spună ceva sau să o împiedice să părăsească această cameră. Totuşi, chiar şi când Yara ajunsese la uşă şi trăsese de mâner, el nu a spus nimic sau nu a făcut ceva pentru a o opri. Cu asta, Yara se strecură pe uşă şi era pe cale să alerge spre celălalt turn, unde ar fi trebuit să fie la o oră atât de târzie. Dacă Lucian o urmărea din nou, ar fi ţipat cât o ţineau plămânii şi ar fi provocat o zarvă pe care nu şi-ar fi dorit-o. Din păcate sau din fericire, acest scenariu nu s-ar întâmpla, nici nu s-ar întâlni cu Lucian, pentru că imediat ce a ieşit din cameră, doi gardieni stăteau în faţa ei cu expresii înfricoşătoare pe feţe. "Eu nu... nu am făcut nimic... Voi pleca doar," bâigui Yara. Ridică ambele mâini, crezând că acei gardieni voiau să-i facă ceva pentru că tocmai se furişase din bibliotecă, unde se afla marele rege. Singurul lucru care i-a venit în minte într-o situaţie ca asta a fost: pedeapsa. Şi ce fel de pedeapsă ar primi. Nu pentru că nu a mai primit niciodată pedepse, nu, îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii de adolescentă primind pedepse pe care cineva şi le-ar putea imagina în ţinuturile nordice, dar pedeapsa era tot pedeapsă. Durea foarte mult şi Yara nu s-ar obişnui niciodată cu asta. Totuşi, nu părea să fie cazul, deoarece acei doi gardieni au târât-o înăuntru în schimb. Pur şi simplu au apucat-o de mâini şi au tras-o înapoi în cameră. Acei gardieni au dus-o la scaunul din faţa regelui Alfa şi au lăsat-o acolo, după ce s-au asigurat că Yara nu va merge nicăieri. Chiar şi fără să spună un singur cuvânt, au reuşit isprava fără probleme. O singură privire aruncată de ei a fost suficientă pentru a face inima Yarei să cadă la pământ. Şi după ce au lăsat-o acolo, stând în faţa regelui, acei gardieni au părăsit camera bibliotecii, lăsând-o pe Yara singură cu regele taciturn din nou. "Nu, eu... îmi pare rău, Majestate," Yara era confuză şi speriată. Până la urmă, era regele pe care trebuia să-l înfrunte şi marele bărbat din faţa ochilor ei nu rostise încă un singur cuvânt de când o forţase să atingă semnul său întunecat şi misterios de pe corpul său... "Eu... voi pleca..." "Tăcere," spuse Dageus. Şi acesta a fost singurul cuvânt pe care l-a spus regele pe toată noaptea pentru a o face pe Yara să stea acolo până când focul s-a stins de la ultima lumânare şi soarele a răsărit din vest, luminând camera liniştită. Yara nu ştia când a adormit sau cât timp dormise, dar ultimul lucru de care îşi amintea era cum stătea rigidă, aruncând ocazional una sau două priviri spre regele din faţa ei, urmărindu-l cum întoarce calm paginile cărţii pe care o citea. Dar acum, dormea ​​într-un pat magnific şi confortabil, singură, cu o pătură caldă, adâncă, de un roşu închis, culoarea regatului principal, acoperindu-i corpul. Yara s-a trezit brusc când ciudăţenia s-a înregistrat în cele din urmă în mintea ei pe jumătate adormită şi s-a aşezat imediat, ceea ce i-a făcut capul să se învârtă dureros. "Unde sunt?" şi-a spus ea, dar suficient de tare pentru a răsuna în acea cameră liniştită. Yara se uită în jurul ei şi era sută la sută sigură că se afla în dormitorul regelui. Desigur că ştia, aceasta era aceeaşi cameră pe care o curăţase ieri. Dar, era imposibil, nu-i aşa? De ce se afla în această cameră? Cum a ajuns în această cameră? Cine a cărat-o aici? Deşi o mulţime de întrebări îi zumzăiau încă prin mintea înceţoşată, corpul Yarei ştia ce trebuia să facă. Trebuia să părăsească această cameră. Totuşi, în momentul în care picioarele ei au atins podeaua, o voce răguşită s-a auzit din partea ei dreaptă. "Unde te duci?"