"Când o floare nu înflorește, repari mediul în care crește, nu floarea." -Alexander Den Heijer- „E a mea,” spuse Dageus simplu, cu autoritate. O înfășură pe Yara cu mantia lui și îi spuse lui Alarick să iasă din cameră. „Dă-te înapoi.” Alarick era uluit și confuz. Ce se întâmpla? Tocmai ieșise din cameră pentru câteva minute, dar regele se comporta ciudat acum. Cine era femeia aceea? Beta știa că trebuie să fie o femeie, din moment ce niciun bărbat nu mirosea așa. Oare ea era persoana pe care alfa Lucian o căuta? Intrusul? „E ea…” Alarick încă stătea în același loc. „Nu ai văzut nimic.” Dageus accentuă ferm cuvintele și apoi se uită impasibil la beta până când acesta ieși din cameră. Sigur, o femeie n-ar fi putut să-l rănească pe Dageus, chiar dacă nu era în cea mai bună formă. După aceea, Alarick le spuse gărzilor să-i spună lui alfa Lucian că persoana pe care o căuta nu era înăuntru. Deși, nu știa de ce Dageus voia să o păstreze pe femeie, din moment ce nu era obiceiul lui să aibă o femeie aproape. Totuși, dacă regele nu voia să spună nimic despre asta, atunci nu putea să spună altceva sau să-l forțeze să facă asta. Între timp, în interiorul bibliotecii, odată ce Alarick ieși din cameră, Dageus o eliberă pe Yara din brațele lui și se uită adânc în ochii ei. „Majestate…” Yara voia să-i mulțumească pentru că făcuse asta pentru ea. Era sigură că ceva neplăcut o aștepta dacă regele o dădea lui Lucian. Însă, Dageus o reduse la tăcere cu o singură privire. A fost suficient pentru ca Yara să înțeleagă că trebuia să tacă. După aceea, regele își ridică mâneca cămășii și acolo, pe suprafața pielii lui, Yara putu vedea o linie întunecată, împodobindu-i pielea. Ca un semn aleatoriu complicat care arăta ca un tatuaj. Yara nu știa de ce îi arăta regele asta, dar era sigură că nu avea voie să vorbească sau să se miște nesăbuit fără permisiunea lui. Deodată, regele o apucă din nou de mână și o așeză pe brațul lui tatuat, unde era semnul întunecat, și fu martora unei întâmplări incredibile. Ceva care chiar îi făcu ochii albaștri pal ai lui Dageus să se mărească de surpriză. Semnul întunecat, în cele din urmă, dispăru, ca și cum atingerea Yarei l-ar fi eradicat și nu ar fi lăsat nimic pe pielea lui. „Ce e asta?” șopti Yara. Se uită la ceea ce se întâmpla în fața ochilor ei cu neîncredere. Nu era sigură dacă era din cauza ei sau exista o altă explicație pentru asta. „Cum poți face asta?” întrebă Dageus, strângându-și ochii periculos la Yara. Semnul întunecat era rezultatul blestemului pe care l-a primit când s-a luptat cu Magul Negru și nici măcar cel mai bun vindecător din țara asta nu știa ce era. Și totuși Yara îl vindecă doar cu o simplă atingere? În acel moment, nimeni nu era destul de relaxat încât să-i pese de fluturii care își fluturau aripile în jurul lor. Aceste creaturi frumoase își pierduseră atractivitatea acum. De fapt, Dageus realizase deja asta când o atinsese pe Yara pentru prima dată. În momentul în care îi prinse bărbia cu degetele, fu martor la modul în care semnul întunecat din jurul degetelor care o atinseseră dispărea încet, exact ca cel de pe braț. Și acum, avea dovezi irefutabile că Yara era cea care îl vindeca. Doar cu atingerea ei? Era posibil așa ceva? Însă, Dageus nu putea nega faptul din fața ochilor lui. „Cum poți face asta?” își repetă Dageus cuvintele nerăbdător, în timp ce o apuca pe Yara de mână și o ținea strâns. „Nu știu,” spuse Yara, dând din cap energic. „Nu știu cum pot face asta…” spunea adevărul. Chiar și ea era șocată de ceea ce făcuse. Și când semnul întunecat de pe brațul lui Dageus dispăruse complet, el mută mâna Yarei pe brațul lui superior, unde se putea vedea un alt semn întunecat. Yara clipi din ochi, gândindu-se la ceva… Yara credea că nu s-a născut cu abilitatea de vindecător, dar totuși, cum a fost capabilă să-l vindece pe rege când nici măcar tatăl ei nu avea nicio idee despre rănile lui? Și întrebarea principală era, unde mai erau semnele întunecate pe corpul lui? Dacă îi împodobeau tot corpul, ar trebui să-l atingă peste tot pentru a scăpa de toate astea? Și apoi, ca și cum ar fi răspuns la întrebarea nerostită a Yarei, când semnul întunecat de pe brațul lui superior dispăruse, regele făcu un pas înapoi și își aruncă mantaua exterioară împreună cu cămașa lui și le aruncă nesăbuit. Văzând asta, Yara rămase mută. Nu din cauza priveliștii din fața ochilor ei, ci a faptului că trebuia să-l atingă, ca să facă magia asta… „Nu… nu…” Yara ridică mâinile și dădu înapoi. Era speriată, din moment ce era prima dată când vedea un bărbat pe jumătate dezbrăcat atât de aproape. Când Lucian o aranjase să-l vadă cu sora ei, Yara văzuse doar umbrele lor și le auzise gemetele obscene, prin urmare, tremura să vadă acțiunile bruște ale regelui, confuză în legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Din fericire, regele se opri din a se apropia de ea și se întoarse să-și ridice hainele din nou, în timp ce vorbea. „De ce te căuta Lucian?” întrebă el cu același ton răgușit, în timp ce se îmbrăca din nou înainte de a se apropia de Yara, care stătea în același loc, aparent incapabilă să se miște un milimetru de acolo. „El…” Yara își mușcă buzele și își lăsă capul în jos. Era cam jenant să spună ceva de genul ăsta, totuși regele cerea un răspuns de la ea. Încă o dată, regele se profilă asupra siluetei ei mici. Acum Yara realiză că vârful capului ei ajungea doar la umărul regelui, care era de două ori mai mare decât al ei. Era sigură că era mai înalt, mai mare și mai solid decât Lucian. „Ce 'el'?” ceru Dageus. „El este perechea mea…” Yara strânse tivul rochiei și acest gest nu trecu neobservat de Dageus. „Vei veni cu mine, înapoi la haita mea.” Apoi adăugă. „Acum ești a mea.”