„Laura Sharpe, ești de nestăpânit! Cum ai putut să flirtezi cu logodnicul surorii tale la propria ei petrecere? Dispari! Nu mai ești o Sharpe”, răbufni mama Laurei, vocea ei ascuțită ca un bici. „Ești doar o povară! N-ar fi trebuit să te primesc niciodată. Nu-mi vine să cred cât de rea ești”, adăugă tatăl Laurei, furia lui răsunând prin cameră. Laura încercase întotdeauna să fie fiica perfectă, dar în momentul în care familia Sharpe și-a găsit fiica adevărată, ea a fost aruncată deoparte. Simțea că fiecare respirație pe care o lua era o greșeală. „Mamă, tată, nu am fost eu! Jur!”, vocea Laurei se sparse în timp ce pleda, inima ei sfâșindu-se. „Robert Brown este logodnicul meu. Știți asta! Cum de nu vedeți adevărul?” Parcă tot ce făcea Olivia era bine, în timp ce Laura greșea indiferent de ce făcea. Olivia a fost cea care a furat logodnicul Laurei, cea care a complotat împotriva ei, a drogat-o și a pus la cale toată această mizerie. Dar nimeni nu era de partea Laurei. „Mamă, tată, nu o învinuiți pe Laura. Este vina mea. Nu s-ar fi comportat așa dacă nu eram eu”, spuse Olivia, vocea ei picurând cu o falsă îngrijorare. „Laura, știu că îți pasă de Robby și promit că nu-ți voi sta în cale. Voi rupe logodna și voi părăsi familia. Tu și Robby puteți fi fericiți.” „Liv, ești prea bună pentru asta. Cum poți să pleci pur și simplu din cauza ei?”, spuse Robert, vocea lui îndurerată. Șoaptele din jurul Laurei deveneau din ce în ce mai puternice. „Laura este deja ruinată și tot mai umblă după bărbatul surorii ei?” „Fața ei este o mizerie din cauza încercărilor de a seduce vreun regizor. Acum umblă după logodnicul surorii ei?” „Laura era doar geloasă pe Olivia.” „Săraca Olivia, că trebuie să se descurce cu o asemenea soră.” Acuzațiile erau un val uriaș, trăgând-o pe Laura sub apă. Privirile pe care le primea erau pline de dezgust, ca și cum ar fi fost spuma pământului. Laura simți indiferența rece a lumii apăsând asupra ei. Nu mai putea suporta. Într-o mișcare bruscă, se aruncă în ocean. Apa înghețată se închise în jurul ei, trăgând-o în jos. Se luptă, dar era inutil. Plămânii îi ardeau cu fiecare respirație disperată, ca și cum ar fi fost în flăcări. „Asta e tot? Viața mea a fost o glumă. Este atât de nedrept...” se gândi Laura, mintea ei încețoșată. Credea că aude o voce, aprigă și sălbatică, răsunând în urechile ei. „Dacă ea se duce la fund, mergeți toți cu ea!” În timp ce apa îi umplea gura, trăgând-o mai adânc, chiar înainte ca totul să devină negru, Laura văzu o față în apă, o față la care nu se aștepta niciodată să o vadă... ***** „Domnișoară Sharpe? Sunteți trează acum?” Vocea răsună prin mintea încețoșată a Laurei. Clipă, împrejurimile ei fiind o neclaritate de eleganță victoriană. Era într-un dormitor care șoptea bogăție și gust. „Unde sunt?” murmură ea, mintea ei gonind. Își amintea de marea rece, de scufundarea disperată. „M-a scos cineva?” Aruncă o privire în jos la rochia ei, un roșu care oglindea pe cea pe care o purtase când avea optsprezece ani. Un fior îi străbătu corpul. „Oare asta este una dintre trucurile Oliviei?”, se întrebă ea. În timp ce se holba în oglindă, reflexia ei fu un șoc. Fața ei era nemarcată, netedă ca a unui adolescent. Arăta cu ani mai tânără. Un gând sălbatic prinse rădăcini. „Oare m-aș fi putut... întoarce în timp?” Lacrimi îi umplură ochii. Era vie. „Domnișoară Sharpe, acum că sunteți cu noi, voi aranja ca mașina să vă ducă acasă”, o voce îi întrerupse gândurile. Laura se întoarse pentru a-l vedea pe Cedric August, fața lui fiind un amestec de familiaritate și distanță. Înțelese unde se afla. „Trebuie să-l văd”, spuse Laura, vocea ei fermă în ciuda tremurului din mâini. Sprâncenele lui Cedric se încruntară. „V-ați lovit la cap? Tocmai l-ați refuzat. De ce ar –” „Cedric”, îl întrerupse ea, privirea ei fiind fermă. „Trebuie să vorbesc cu el. Personal.” Un zâmbet ironic se juca pe buzele lui Cedric, o urmă a refuzului anterior încă usturând. „S-ar putea să te grăbești. Fără logodna familiei, chiar crezi că ți-ar acorda o clipă din timpul lui? Mă tem că ai pierdut ocazia. Ușa este pe acolo. La revedere.” Ignorând concedierea, Laura știa că era încă în conacul lui, iar timpul era de partea ei. Fugise în direcția opusă, inima ei bătând cu putere. Era cineva pe care trebuia să-l găsească, cuvinte pe care trebuia să le spună. Izbucni printr-o poartă de fier, grădina fiind o explozie de culoare pe fundalul pereților albi. Trandafiri în nuanțe de roșu, roz și alb cățărau vila, un basm care prindea viață. Și în inima tuturor, un bărbat care era menit să-i schimbe lumea. În timp ce mergea, ajunse la un coridor întunecat. La capăt stătea un bărbat într-un scaun cu rotile, părul lui scurt și vălul negru peste ochi adăugând un aer de mister. Laura știa că acea privire ar fura răsuflarea oricui. Tremură, realizând că sosirea ei în siguranță se datora comenzii lui nespusă. Orice alt intrus s-ar fi confruntat cu o soartă mult mai rea. Nu se mișcă, concentrarea lui fiind pe un trandafir din mâna lui. Era la fel de fragil ca fata din fața lui, gata să se fărâmițe la o atingere. Vocea lui era o șoaptă rece. „O iei pe drumul greșit.” Laura nu se clinti. În schimb, se apropie, privirea ei fiind fixată pe a lui. Pielea lui era palidă, lumina soarelui făcând puțin pentru a încălzi frigul care părea să emane din el. Se aplecă, mâna ei tremurând în timp ce se întinse după văl. Amintirea refuzului ei trecut o apăsa, degetele ei plutind, emoțiile învârtindu-se. „Easton Ryan”, spuse ea, vocea ei fiind abia mai mult decât o șoaptă, „Vreau să mă căsătoresc cu tine.”