„Cece, nu închide ochii. Te duc acasă.” Jackson își întinse brațele și o ridică pe Oneida cea emaciată din pat. Flăcările aruncau o lumină caldă pe fața palidă și frumoasă a bărbatului, iar ochii lui adânci erau plini de afecțiune și tandrețe în timp ce o ținea pe Oneida în brațe. Oneida îl privea cu o expresie goală și nu-și putea abate privirea. Dintr-o dată, o grindă carbonizată s-a prăbușit de sus. Cu corpul său, Jackson o protejă pe Oneida, iar grinda căzu pe spatele lui, producând un zgomot surd. Cu toate acestea, bărbatul îndură durerea fără să scoată un sunet. Chiar și așa, Oneida simți un ușor miros de ars pe el. „Trebuie să-l doară foarte tare”, se gândi ea. Tavanul s-a prăbușit în succesiune, lovindu-l pe Jackson bucată cu bucată. Bărbatul odată extraordinar și nobil era acoperit de praf, arătând dezordonat. Oneida era total nevătămată, în timp ce el o ținea strâns în brațe. Încet, deschise gura încercând să vorbească, dar nu ieși niciun sunet. Își adună toate puterile pentru a forța câteva silabe cu o respirație greoaie. „Ar... trebui... să mă... lași...” Deși era doar o propoziție scurtă, o spuse cu dificultate, gâfâind între fiecare cuvânt. Auzind asta, Jackson își curba buzele într-un zâmbet și o strânse pe Oneida și mai tare. „Am spus că te duc acasă.” Oneida simți lacrimi adunându-se în ochi. Aproape că vorbi isteric, vomită fiecare silabă. „Vei... muri...” Simțea că este un impediment și el nu va putea scăpa din foc cu ea. Era doar o persoană inutilă care oricum avea să moară mai devreme sau mai târziu. Dacă ar lăsa-o, el ar putea avea o șansă de supraviețuire. „Nu, vom supraviețui împreună”, o liniști Jackson cu o voce blândă. „Ești... un... prost...” După un efort mare, Oneida reuși în sfârșit să pronunțe propoziția completă. Vocea ei era infuzată cu un suspin imperceptibil. Curând, o bucată mare din tavan căzu, blocând complet intrarea. Împrejurimile lor erau cuprinse de flăcări intense. Flăcările arzătoare continuau să se năpustească spre cei doi. Jackson se aplecă și o protejă pe Oneida cu corpul său, ținând-o între brațele sale și pământul nears. În acel moment, Oneida își dădu seama că era deja prea târziu pentru ca ei să scape din focul furios. „N-ar fi trebuit...” spuse ea răgușit, cu lacrimi șiroind din ochi. Încerca să spună că n-ar fi trebuit să vină să o salveze. Nu ar trebui să moară pentru o persoană inutilă ca ea. În acel moment, Jackson își coborî capul și își lipi fruntea de fruntea Oneidei. Respirările lor se suprapuneau. „Nu regret, Cece.” Ochii lui erau întunecați și concentrați exclusiv asupra Oneidei. „Merită să mor cu tine.” „Jackson...” Lacrimi curgeau necontrolat pe obrajii Oneidei în timp ce suspina, „Jackson...” Îi striga numele în mod repetat. Bărbatul îi ștergea cu blândețe lacrimile cu degetele. „Cece, nu-ți fie frică. Am mai spus că nu vreau să fii singură. Cât de jalnic ar fi dacă ar trebui să mori singură aici, fetița mea. De asta sunt aici, ca să fiu cu tine. Nu te învinovăți pentru că fac asta de bunăvoie. Cece, te iubesc. Vrei să vii să mă găsești în viața ta viitoare?” Oneida își mușcă buza în timp ce lacrimi îi curgeau pe față. În cele din urmă, își despărți buzele ca să fie de acord. Înainte să poată scoate un sunet, buzele lui Jackson aterizară pe buzele ei uscate. Apoi, un întuneric copleșitor îi învălui. Oneida deschise brusc ochii. În jurul ei se aflau pereții dărăpănați, odată familiari, făcuți din noroi. I-a luat ceva timp să-și dea seama că visa din nou acel coșmar din trecut. Apoi și-a amintit de faptul că fusese trimisă înapoi cu trei ani în urmă, când avea 19 ani. Nu știa de ce, dar credea că se întâmplă cu un motiv, iar de data asta nu o va mai da în bară.