PUNCTUL DE VEDERE AL EVEI Îmi tremură mâinile în timp ce stau în fața oglinzii, privind la reflexia mea, abia mă recunosc. Ochi speriați, mari, se uită înapoi la mine, iar dantela rochiei de mireasă mă sufocă și mă zgârie pe piele. Greutatea acestei decizii pe care nu am luat-o niciodată este ca o povară grea așezată pe umerii mei, apăsându-mă ca pe o persoană nefericită. Da, eram nefericită pentru că nu asta era viața pe care o voiam pentru mine. În afara camerei mele, toată lumea era ocupată, se pregăteau pentru nunta mea, soarele strălucea pe peluze, oaspeții intrau în marea sală de bal, dar aici, lumea mea s-a spulberat. „Vei face asta pentru familie, Eva.” Vocea rece și ascuțită a tatălui meu se repeta în mintea mea. Vorbea cu atâta ușurință, ca și cum viața mea ar fi fost doar un pion în jocul său. Mama mea vitregă și sora vitregă Sara priveau în tăcere, ochii lor strălucind de satisfacție, ca și cum acesta ar fi fost momentul pe care îl așteptau. „Sara ar trebui să poarte rochia asta”, murmur, abia audibil. Dar știu de ce nu o poartă. Alegerea nu a fost a mea și nici a lui Maximilian. A fost dorința bunicului său, bunicul său era un om cu avere și putere care m-a ales pe mine datorită calităților pe care a spus că le-a văzut în mine. Ușa scârțâie în spatele meu și mă încordez. Nu trebuie să mă întorc, știu deja cine este. „Ești gata?” Vocea Sarei, dulce, dar veninoasă, sparge liniștea. Zâmbetul ei este prea perfect, genul care ar păcăli pe oricine nu o cunoaște așa cum o cunosc eu. Intră în cameră, tocurile ei lovind podeaua, fiecare pas fiind o amintire că ea este cea pe care Maximilian o vrea și o iubește cu adevărat. Mi se strânge stomacul. Sara este copilul de aur, cea pe care toată lumea o adoră. Ea este femeia pe care Maximilian o iubește, cea pe care o voia. Nu eu. Și totuși, iată-mă, la câteva momente distanță de un viitor legat de un bărbat care mă urăște. „Nu-ți face griji, surioară”, spune Sara cu o falsă îngrijorare, cu mâna sprijinită pe umărul meu. „Max își va reveni. Va vedea cine este cu adevărat menit să fie cu el.” Degetele ei se înfig ușor în pielea mea, un avertisment tăcut. Nu spun nimic. Cuvintele nu m-ar ajuta acum și orice răspuns nu ar face decât să-i alimenteze planurile malefice împotriva mea. Îmi ridic bărbia, îmi stabilizez respirația în timp ce ies din cameră cu ea. *** *** *** *** ** Am ajuns în sala de nuntă aglomerată, care zumzăia de șoapte și instrumente muzicale. În momentul în care am intrat, fiecare ochi mă urmărește în timp ce merg pe culoar, fiecare pas trăgându-mă mai departe într-o închisoare din care nu pot scăpa. Inima îmi bate cu putere la fiecare pas, afișez o fațadă curajoasă, ne dezvăluind slăbiciunea sau durerea. Maximilian stătea la altar, expresia lui era rigidă, maxilarul strâns în timp ce se uita urât la mine. Ochii lui întunecați, care odată erau blânzi și plini de căldură pentru Sara, erau acum plini de furie rece când se întâlnesc cu ai mei. Își strânge pumnii de parcă ar rezista impulsului de a pleca. Simt greutatea privirii lui. Mă urăște. Pot să văd asta în ochii lui, să simt asta în poziția lui. Dar nu pot să mă retrag. Pur și simplu nu pot. Când ajung în sfârșit lângă el, nu-mi ia mâna. În schimb, își recită jurămintele, fiecare cuvânt fiind răgușit și morocănos, ca și cum ar fi forțat să le spună. „Tu, Maximilian Graves, o iei pe această femeie, Eva Brown, să-ți fie soție legitimă?” întreabă oficiantul. Max ezită, tăcerea prelungindu-se insuportabil. Nările lui se dilată și, pentru o fracțiune de secundă, cred că ar putea refuza. Dar apoi vorbește, vocea lui fiind amestecată cu dispreț. "Da, vreau." Răceala din tonul lui mi-a trimis fiori pe șira spinării. Gâtul mi se strânge, dar forțez cuvintele să-mi iasă din gură. "Da, vreau." Ceremonia se încheie, iar oamenii aplaudă cu entuziasm. Max nu m-a așteptat, nici măcar nu s-a uitat în direcția mea. A mers înainte, cu spatele rigid, lăsându-mă singură la altar, indiferența lui fiind o lovitură ascuțită. Inima mi se scufundă, dar rămân fermă. Cel mai rău moment din viața mea abia a început și sper să supraviețuiesc. *** ** ** *** *** În acea noapte, după nuntă, stau în dormitorul mare și gol care ar trebui să fie al nostru. Rochia mea este în jurul meu, o amintire profundă a tot ceea ce am pierdut. Lumina care vine de la lună se infiltrează prin perdele, aruncând linii argintii peste cameră. Dar strălucirea ei blândă nu face nimic pentru a-mi încălzi inima care era frântă și în durere. O bătaie la ușă întrerupe liniștea de care mă bucuram, iar corpul meu s-a răcit, deoarece știam deja cine este. Max intră, cu o expresie dură, de necitit. Ochii lui se îndreaptă spre mine pentru o scurtă clipă, se uită urât la mine în timp ce își aruncă sacoul, mișcările lui fiind ascuțite și periculoase. Tensiunea dintre noi umple camera ca o ceață groasă, sufocându-mă. „Max”, șoptesc, vocea mea tremurând sub greutatea tuturor întrebărilor pe care nu le pot pune. "De ce… de ce faci asta?" Se oprește, uitându-se în sfârșit la mine, privirea lui fiind periculoasă și ascuțită. „Nu te preface că ești nevinovată, Eva”, răcnește el, făcând un pas spre mine. „Știai exact ce făceai când l-ai manipulat pe bunicul meu să te aleagă pe tine.” Acuzarea lui mă lovește ca un pumn în stomac, dar înghit durerea, forțându-mi vocea să rămână stabilă. „Nu am vrut niciodată asta”, murmur, strângând materialul rochiei mele. „Nu am cerut niciodată nimic din toate astea.” Râde batjocoritor, sunetul fiind amar și aspru. „Păstrează-ți minciunile.” Vocea lui se coboară, periculoasă acum. „Ești exact ca mama ta decedată. Mincinoasă. Manipulatoare.” Am simțit o durere ascuțită în inimă la aceste cuvinte, dar refuz să-l las să vadă cât de profund mă rănesc. Se apropie, prezența lui fiind copleșitoare și, dintr-o dată, mă apucă brusc de braț, strânsoarea lui fiind fermă ca fierul. „Ai obținut ceea ce ai vrut întotdeauna, Eva”, spune el, vocea lui fiind abia mai mare decât o șoaptă. „Dar nu te aștepta să fiu amabil.” Mă eliberează cu o împingere, parcă l-ar dezgusta să mă atingă. Fără să mai scoată un cuvânt, iese furios din cameră, trântind ușa în urma lui. Stau acolo, tremurând, privind la urmele roșii de pe braț. Îmi urmăresc vânătăile care se formează pe braț, vânătăile dor nu doar pe pielea mea, ci adânc în interior. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să mă mărit cu Max? Am fost odată o fată care credea în dragoste, sunt o fată care a crezut întotdeauna că își va găsi prințul fermecător și că va avea un final fericit. Sperasem să am un viitor luminos și fericit. Dar acum, sunt prinsă într-o viață pe care nu am vrut-o niciodată, sunt prinsă din cauza lăcomiei tatălui meu și a schemelor Sarei. Lacrimile au curs liber din ochii mei, dar le clipesc. Nu. Nu voi plânge. Nu acum. Niciodată. Lacrimile nu mă vor ajuta să supraviețuiesc acestui iad. Mă întorc spre fereastră, privind la noaptea mare și goală de afară. Undeva acolo, oamenii își trăiesc viețile pline de râs, cu dragoste. Dar nu eu. Sunt prinsă singură în acest iad de căsnicie. Arunc o ultimă privire la vânătăile de pe braț, apoi mă ghemui pe marginea patului. Rece, singură și frântă.