Catherine Stewart simțea o durere cumplită. O durea și o ardea gâtul, iar capul îi pulsa. Ridică o mână și-și atinse gâtul – pielea se simțea fierbinte și umflată sub degete. Apăsă ușor și o durere ascuțită o cuprinse. Mâna îi căzu pe lângă corp și gemu. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva murise. Era sigură că fusese pe punctul de a muri. O lumină încețoșată, strălucitoare apăruse într-un colț al celulei întunecate, umplându-i corpul cu o durere arzătoare. Lumina deveni din ce în ce mai puternică și ea închise ochii. Dar dacă murise, de ce o durea atât de tare? Oare directorul închisorii se hotărâse să o salveze în ultimul moment? Gemi și încercă să-și miște corpul. În afară de durerea din gât și de durerea de cap, se simțea bine. Febra arzătoare dispăruse, iar inima îi bătea ritmic în piept. „Ar fi trebuit să mă lași să mor”, se văicări ea. „Să mori?” întrebă o voce profundă. „Niciodată.” Clipi, încercând să-l vadă pe cel care vorbea. Vocea suna foarte mult ca Sean Blair, dar era imposibil. Ce ar fi căutat el în închisoare? Închise ochii. Poate că încă halucina, poate că moartea dura mai mult decât își dăduse seama. „Deschide ochii, Catherine”, spuse vocea profundă. „Nu mori și cu siguranță nu ești în închisoare.” Gemi – fără să-și dea seama, vorbea din nou cu voce tare. Închisoarea era pustie și prea liniștită. Faptul că vorbea singură umplea golul întunecat și o împiedica să-și piardă mințile în tăcere. Ochii i se deschiseră tremurând. Un chip chipeș plutea la câțiva centimetri de al ei și se trezi holbându-se la Sean Blair. Deși trecuseră ani, arăta exact ca ultima oară când îl văzuse: maxilar puternic, piele fină și rasă, cu ochi albaștri ca gheața. Chipul său era sever și furios, dar un val brusc de căldură o inundă. Ridică o mână tremurândă și-i mângâie obrazul – emoționată de prezența lui. Nu primise niciun vizitator de când ajunsese în închisoare. Sean o ura mai mult decât majoritatea, dar se hotărâse cumva să o viziteze. Un val fierbinte de jenă îi străbătu corpul. Știa că arăta îngrozitor. În timpul vizitelor sale săptămânale la dușurile din închisoare, reușea să-și prindă reflexia în oglinda metalică lustruită, fixată pe perete. Deși era cu șase ani mai tânără decât Sean, știa că ar putea trece drept mama lui. „Îți mulțumesc că ai venit să mă vezi, Sean”, șopti ea. Gâtul o durea la fiecare cuvânt, dar continuă: „Sunt atât de fericită să te văd – înseamnă atât de mult pentru mine.” Ochii albaștri ca gheața se îngustară și Sean întrebă: „Despre ce vorbești?” „Îmi pare rău”, șopti ea. „Delirul unei femei pe moarte, plină de regrete.” „Despre ce vorbești?” întrebă el. „De ce tot spui că mori?” „Mor”, șopti ea. „Știu că nu merit iertarea ta, dar te rog, vrei să-mi ții mâna o clipă?” O mână mare și caldă se închise în jurul ei și ea zâmbi și se lăsă purtată în întuneric. *** Sean se uită la chipul lui Catherine. Avea ochii închiși, iar genele lungi îi atingeau partea de sus a obrajilor. Deși pielea ei era palidă, încă arăta încântătoare și frumoasă. Trăsăturile ei delicate păreau liniștite când dormea ​​– când era trează, erau de obicei contorsionate de furie și dispreț. „Aduceți-mi un doctor”, șuieră el. În câteva minute, medicul casei stătea lângă pat, verificând semnele vitale ale lui Catherine, îi luă pulsul și îi ascultă inima, în timp ce Sean îi ținea mâna în a lui. „Nu moare”, spuse doctorul. „Are gâtul rănit, dar își va reveni.” „Crede că moare”, spuse Sean. „Halucinează și tot vorbește despre închisoare.” „Este doar epuizată”, spuse doctorul. „A trecut prin multe astăzi. Lăsați-o să se odihnească.” Sean se uită la chipul ei. Avea cearcăne adânci, purpurii sub ochi, iar o vânătaie albastră oribilă se întindea pe gâtul ei delicat. Oftă și-i eliberă mâna mică din a lui. Îi mângâie pielea fină de pe obraz, iar ochii ei se deschiseră tremurând. Pupilele i se dilatară de surprindere. „Oh, ești cu adevărat aici”, șopti ea. „Am crezut că visez.” Inima lui Sean bubui în piept – era fericită să-l vadă. Închise ochii și își forță sentimentul ciudat, plin de speranță să dispară. Era confuză și halucina. Zâmbetul blând de pe buzele ei nu era arătat pentru el. „Ce vrei, Catherine?” întrebă el. „Este cu adevărat un loc de detenție pentru tine? Încă vrei să evadezi?” „Să evadez?” râse ea cu amărăciune. „Ce speranță am să evadez? Mor, Sean. Am plătit pentru greșelile mele și vreau doar să se termine.” „Vrei să mori?” întrebă Sean. „Da”, gemu ea. „Toată lumea m-a mințit, Sean. Oamenii în care am avut încredere m-au trădat și nu mai am pentru ce să sper. Moartea ar fi milostivă. Ar fi trebuit să termini treaba.” Își trase mâna de pe chipul ei și sări de pe scaun. Pieptul îl durea. Mai degrabă ar muri decât să fie cu el. Și-ar fi dorit să o fi ucis. Era un prost că și-a permis măcar să spere. „Fii cu ochii pe ea”, îi ordonă el unui servitor în timp ce ieșea din cameră. *** Catherine se ridică brusc în șezut când ușa trânti. Se frecă la ochi și se uită în jur. Camera era întunecată, dar nu la fel de neagră ca celula ei de închisoare. O rază subțire de soare auriu se filtra printr-o crăpătură din perdele. Perdele? Nu erau perdele în închisoare – doar o fâșie subțire de fereastră, înaltă de trei picioare și lată de un picior. Clipă, vrând ca ochii ei să se concentreze. Nu era în celula ei de închisoare. În loc de pereți umezi de beton, văzu tapet auriu cu fleur de lis. Patul ei îngust de închisoare dispăruse și se trezi într-un pat moale king-size, învelită într-o plapumă de puf. Se uită în jur și descoperi surprinzător că îi era familiară – era una dintre camerele de oaspeți din proprietatea familiei lui Sean Blair. Petrecuse cincisprezece zile aici cu mulți ani în urmă. Își ridică mâinile deasupra capului, surprinsă de cât de ușor și ușor se mișcau. Mișcându-se încet, își scoase picioarele din pat și păși desculță pe covorul moale de mătase. Traversă camera slab luminată până la toaleta antică și se uită în oglindă. Nu-i venea să creadă ce vedea – era din nou frumoasă și tânără. Liniile fine din jurul ochilor și al gurii dispăruseră, iar pielea ei era netedă și plină. Se atinse pe propriul chip, uimită de cât de moale se simțea sub degete. Îndrăznind cu greu să-și creadă ochilor, se aplecă mai aproape de oglindă și se uită din nou. Avea cearcăne sub ochi, dar buzele ei erau pline și rotunde. Cel mai miraculos dintre toate, părul ei era din nou lung, întunecat și bogat – nu încărunțit, fragil și scurt. Distrasă de chipul ei tânăr, aproape că nu observă vânătaia oribilă, purpurie de pe gât. Își trecu degetele de pe chip până la vânătaie și gâfâi – vânătaia avea forma unei mâini. Cineva încercase să o stranguleze. „Alo?” întrebă ea, sigură că era un servitor undeva în camera mare. „Da, doamnă Blair?” răspunse un servitor din colțul camerei. Catherine îngheță – doamnă Blair? Trebuie să fi auzit greșit. „Ce zi este astăzi?” întrebă ea. „Acum, serios, doamnă Blair, ar trebui să știți asta”, o certă servitorul. „Este ziua nunții dumneavoastră – deși ați făcut o treabă bună distrugând-o.” „Ziua nunții mele?” bâigui ea. „Cred că ar trebui să vă întindeți să vă odihniți”, spuse servitorul. „Sau va trebui să-i spun domnului Blair că v-ați ridicat și ați ieșit din pat.” Catherine dădu din cap și se întoarse în pas domol la patul mare. Se lăsă jos pe suprafața moale și se înfășură în plapuma caldă. O lua amețeala. Ultimul lucru pe care și-l amintea era că ardea de febră în patul ei mic din închisoare. Cum ajunsese în casa lui Sean Blair? Și de ce arăta din nou tânără? „Ești sigură că este ziua nunții mele?” strigă ea în cameră. „Sigur”, spuse servitorul. „Ești sigură că ești bine, doamnă Blair?” „Nu știu”, spuse ea. Închise ochii și încercă să înțeleagă totul. Ziua nunții ei avusese loc cu zece ani în urmă – despre ce vorbea servitorul? Și de ce o numise servitorul doamnă Blair? Nu se căsătorise niciodată cu Sean. Deși se întâmplase cu zece ani în urmă, își amintea totul atât de clar: pregătirea pentru a evada cu Marco Jacobs și Madison Stewart, alergând prin moșia împădurită, câinii alergând după ea. Tremură și trecu prin restul amintirilor ei, întrebându-se dacă nu le-a inventat pe toate. Dădu din cap – nu ar fi putut inventa atâta durere și suferință. În colțul camerei, auzi servitorul șoptind: „Da, domnul Blair este treaz.” Câteva minute mai târziu, ușa se deschise brusc și Sean Blair intră furios în cameră. „Sper că ești suficient de bine încât să putem vorbi acum”, spuse el. „Pentru că trebuie să lămurim câteva lucruri.”