Cu unsprezece ani mai devreme... „Carter, așteaptă-mă!” am strigat, alergând cât de repede mă țineau picioarele mele scurte. Dar el nu s-a oprit. Dimpotrivă, mergea și mai repede. Pieptul îmi era greu de oboseală, dar am continuat. „Carter!” „Nu mă mai urmări.” Vocea lui era rece, atât de diferită de băiatul pe care-l credeam cel mai bun prieten. „Dar nu mi-ai spus ce s-a întâmplat. S-a întâmplat