Kian POV Ieșind din cameră, am sentimentul că trebuie să mă întorc la ea, dar îl ignor și merg mai departe. Ceva nu e în regulă cu ea și trebuie să ajungem la fundul problemei. "Ce ai detectat la ea?" mă întreabă beta-ul meu, Declan, imediat ce ieșim din sala de interogatoriu. "Asta e problema! N-am detectat nimic. Nu are niciun miros!" îi spun în timp ce ne îndreptăm pe hol. "Ciudat! A intrat cu vagabonzii pe care i-am prins. Niciunul dintre gardieni n-a detectat ceva diferit la ea," spune el când ajungem la capătul holului. Aproape fiecare celulă de aici e ocupată cu vagabonzi pe care i-am alungat din afara regatului. Ne-au atacat alianțele și toată lumea încearcă să afle ce se întâmplă aici. "Aflați cine a prins-o și bateți-l! Vreau să știu cel mai mic detaliu!" îi spun înainte de a urca scările. "Mă duc să vorbesc cu patrula care i-a prins!" spune el și o ia în direcția opusă odată ce ajungem sus. Traversez curtea și mă îndrept spre castel. Odată intrat, merg direct la biroul meu. Nimeni dintre noi nu reușește să deslușească problema asta cu vagabonzii cu care ne confruntăm în ultima vreme. Răsfoiesc niște dosare în biroul meu când tatăl meu intră. "Hei, fiule! Am auzit că ați mai prins niște vagabonzi ieri. E ceva nou?" întreabă el înainte de a se așeza în fața mea. Pun dosarele pe masă și mă las pe spate în scaun. "Nu, nu e nimic. Niciunul dintre ei nu spune un cuvânt. Chiar dacă sunt bătuți până la moarte, își țin gura!" îi spun. "E ceva ciudat în toată treaba asta! Și n-ați găsit nimic despre dispariții?" Dau cu mâna prin păr și mă uit la dosarele mele. Mai mulți oameni au dispărut în ultimul an și niciun clan nu le-a găsit vreo urmă. "Momentan nu e nimic nou," spun când se aude o bătaie la ușa biroului meu și Declan deschide ușa. Se îndreaptă spre scaunul de lângă tatăl meu și se așază. "Ai găsit ceva?" spun și el se lasă pe spate în scaun. "L-am găsit pe gardianul care a prins-o, dar niciunul dintre ei nu are nimic de spus despre ea. Totul s-a întâmplat atât de repede! Când i-au împușcat cu lupin, au început să se bată între ei și, odată ce i-au prins, majoritatea erau deja bătuți!" spune el cu o încruntătură pe frunte și știu deja că e ceva mai mult. "Și ce?" spun când nu continuă. "Ei bine, mai mulți dintre gardienii noștri spun că au văzut lupul alb în luptă!" Uitându-mă la el, pare la fel de nedumerit ca mine. Lupul alb este extrem de rar și nu am mai avut niciunul de câteva sute de ani. Așa de rari sunt! Putem doar să citim despre ei în cărți și tot ce scrie este că fiecare lup alb are daruri diferite, unii au mai multe, iar alții au doar unul. Acum vreo trei ani am început să auzim zvonuri despre un lup alb care a fost văzut. Ceea ce ne nedumerește mai mult sunt rapoartele din toată țara și nu dintr-un loc specific. "Cum e posibil și unde s-a dus?" îl întreb. "Nimeni n-a văzut ce s-a întâmplat cu el," suspină el și se apleacă înainte. "Să fie liderul lor?" Pune întrebarea care îmi bântuie mintea de ceva vreme. "Ar putea fi," spun eu sec. Va trebui să cobor mâine și să încep să interoghez pe toți cei care au supraviețuit noaptea. Mulți dintre ei erau în stare gravă și s-ar putea să nu supraviețuiască. "Ieșim în seara asta! Nu vrei să ni te alături?" întreabă Declan și se uită la mine. "N-am timp!" îi spun eu sec. "Fiule, cred că ar trebui! Nu se știe, poate ai o a doua șansă să-ți găsești sufletul pereche acolo și n-o vei găsi aici," spune tata și mă uit la el pentru o clipă. Nu le-am spus niciodată că am găsit-o deja acum trei ani în cimitir, când tocmai o îngropasem pe prima mea pereche. Am alungat-o din regatul meu. Nu vreau o pereche slabă din nou și fetița aceea din fața mea era exact ca prima mea pereche. Mai bine rămân fără pereche decât să fiu împerecheat cu una slabă din nou. N-am regretat niciodată decizia mea! "Nu, n-am și nu vreau," le spun eu și încep să-mi răsfoiesc din nou dosarele. "Ei bine, gândește-te, putem doar să luăm ceva de mâncare," spune Declan înainte de a se ridica de pe scaun și de a începe să se îndrepte spre ușă. O deschide și iese, lăsându-mă pe mine și pe tata singuri în biroul meu. "Fiule, trebuie să ieși din acești pereți. Au trecut trei ani de când a murit! E timpul să mergi mai departe." Doar ridic din umeri. Niciunul dintre ei nu va înțelege dacă le spun despre ea. Cred că părinții mei vor avea cel mai greu de înțeles de ce am făcut-o. "Bine, te las să faci cum vrei," spune el și se ridică de pe scaun. Îi fac un semn din cap înainte de a ieși din biroul meu. Când sunt singur, deschid sertarul și scot dosarul de jos. Nu m-am mai uitat la el de câțiva ani. Punându-l pe birou, îl deschid. Primii pe care îi văd sunt ochii ei albaștri frumoși. Arată atât de fragilă și inocentă în fotografie. După ce am alungat-o din regatul meu, am aflat că era fiica șefului meu de război și au căutat-o zi și noapte timp de aproape șase luni înainte de a renunța. A plecat fără urmă odată ce a ieșit din regatul meu. Am ajutat chiar și eu la căutarea ei, o parte din mine voia doar să știe unde a plecat, dar nu era nicio urmă de ea. Închizând dosarul ei, îl pun înapoi în sertar și sting luminile din biroul meu înainte de a ieși.