„Ești bine, pisicuțo?” întrebă Damian încet. Eram cufundată în gânduri și nu realizasem că discuția se stinsese în spate, iar el observase că nu mai aveam replica mea sarcastică obișnuită pentru ei. „Pisicuța” era o poreclă pe care mi-o dăduse când eram mici, pentru că, aparent, aveam un temperament și o personalitate aprigă care nu se potriveau cu statura mea. Nu am avut puseul de creștere până la paisprezece ani, așa că porecla a rămas. „Da, sunt bine.” Am oftat. „Va fi bine, indiferent ce se va întâmpla, nu te voi uita niciodată.” Mi-a transmis prin legătura mentală, nedorind ca toți ceilalți să audă. Am întors capul și i-am zâmbit trist. Întotdeauna spunea asta, dar știam că atunci când își va găsi perechea, ea va fi singura la care se va gândi și ea nu va dori să fim la fel de apropiați ca acum. Înțelegeam, dar asta nu însemna că nu va durea ca naiba. Nu știi cine va fi perechea ta până când amândoi nu aveți optsprezece ani, așa că, deși Damian are nouăsprezece ani, nu vom ști până vinerea viitoare. „YYYYEEAAAHHH, am ajuns!” țipă Holly, scoțându-ne pe Damian și pe mine din conversația noastră. Am redevenit repede entuziasmată. După șase magazine, am ieșit într-o rochie uimitoare de mătase, de un roșu profund. Avea un decolteu în formă de inimă cu un corset care-mi îmbrățișa șoldurile și fundul și cădea în cascadă în jos. Avea o crăpătură înaltă care-mi scotea perfect în evidență coapsa tonifiată. Auzind gâfâieli, am ridicat privirea și toată lumea se holba cu gura până la pământ. Nu eram proastă; știam cât de bine arătam și cum să fac o declarație. Rochia asta era o declarație totală. Damian și-a revenit primul și a scos un mârâit înfundat. Toată lumea și-a închis imediat gura și și-a întors capul. „Doamne, Nina. Rochia asta a fost făcută pentru tine,” spuse Holly după ce, în sfârșit, își reveni și ea. Purta o rochie scurtă, până la coapse, din satin albastru regal. Arăta ca o rochie de zeiță, cu modul în care se înfășura în jurul ei, oferindu-i curbe și picioare interminabile, și cu pantofi cu toc decupați argintii. „Mulțumesc,” am zâmbit larg. „Și pe tine arată uimitor!” „Ei bine, asta acoperă mai mult decât mă așteptam,” mormăi Trevor, încă nemulțumit de cât de scurtă era. „Bine, băieți. E timpul să plătim și să vă găsim costume!” am spus. Dintr-o dată, am auzit vocea lui Damian în capul meu în timp ce mă dezbrăcam. „Pisicuțo, sper că nu ești prea atașată de rochia aia pentru că, chiar dacă nu sunt perechea ta, o voi da jos de pe tine sâmbătă seara.” Am zâmbit șiret. Mi s-au înroșit obrajii, iar chiloții mi s-au umezit instantaneu. „Și cine a spus că te voi lăsa?” am răspuns eu, tachinându-l. „Voi veni pe la spatele tău, te voi lipi de un perete și te voi lua chiar aici, femeie,” mi-a răspuns el, tachinându-mă. „Întregul magazin e pe cale să miroasă a excitare, vrei asta?” am șoptit, încercând să mă stăpânesc. N-am mai auzit nimic, dar a chicotit. „Haideți, băieți. Haideți să luăm un avans cu costumele alea,” spuse Damian cu voce tare. „Grăbiți-vă, fete. Vom fi în cealaltă parte a magazinului!” „Nesimțitule.” I-am transmis prin legătura mentală fără efort. După ce ne-am schimbat, Holly și cu mine i-am găsit pe băieți și ei terminaseră deja, așa că ne-am îndreptat spre casă. Zach, Holly și Trevor se certau în spate despre cine era cel mai bun dansator, iar eu mă uitam pe fereastră, absentă. Simțeam că viața mea se va schimba într-o săptămână și nu știam de ce. Aveam doar un sentiment prost. Întotdeauna am avut darul de a ști lucruri. Ca și cum, dacă ceva rău urma să se întâmple sau dacă cineva mințea. Poate că eram doar în armonie cu natura sau ceva de genul, dar mă simțeam mai împăcată când puteam alerga sau când eram în pădure. Poate de asta simțeam un sentiment sinistru. Trebuia să mă plimb prin pădurea din jurul haitei noastre. În cele din urmă am ajuns acasă și le-am spus repede oamenilor că sunt obosită și că mă voi culca. Din fericire, părinții mei nu erau încă acasă, așa că mi-am ascuns rochia și am plecat la plimbare. Începea să se întunece și adoram acest moment al zilei. Amurgul era atât de frumos, cu roșurile și portocaliile pictând cerul. Era sfârșitul lunii aprilie și începea să se încălzească, dar tot am vrut să iau o jachetă. Urăam să-mi fie frig, iar amurgul în aprilie era încă puțin răcoros. Era o poiană mică la aproximativ jumătate de milă de casa mea pe care o adoram. Îmi plăcea să stau acolo și să mă uit la stele. Era o mică deschidere în coronament care permitea razelor soarelui sau ale lunii să se strecoare în jos. Chiar dacă stelele nu erau încă aprinse, tot m-am întins acolo și mi-am lăsat mintea să vagabondeze. Asta până când am auzit un băț rupându-se și mirosul de nucă de cocos și apă de ploaie mi-a umplut nasul. Damian. „Știam că e ceva în neregulă cu tine.” „Nu am nicio idee despre ce vorbești.” „O, chiar, aici fugi când ești stresată de ceva, așa că vorbește cu mine, pisicuțo.” Am oftat. Mă cunoștea prea bine. „Pur și simplu am sentimentul ăsta. Ca și cum ceva rău se va întâmpla sâmbăta viitoare. Vor fi ca vreo cinci sute de copii de peste tot aici pentru balul de absolvire. Lucrurile se vor schimba. Pur și simplu nu știu dacă va fi spre bine.” Damian știa despre „sentimentul” meu. De mai multe ori, instinctele mele nu au greșit niciodată și ne-au salvat de una sau de două ori. S-a întins lângă mine și a tăcut o vreme. Stelele erau aprinse acum și erau frumoase. „Întotdeauna mi-ai plăcut și te-am admirat. Ai fi o Lună perfectă și aș fi mândru să fiu perechea ta. Chiar dacă nu suntem perechi, vom găsi un echilibru bun. Voi fi gelos pe orice pereche a ta care nu sunt eu, dar atâta timp cât ești fericită…” „Dacă ar fi atât de simplu,” am spus încet. Știam că am vorbit despre asta de mai multe ori și ne-am și distrat, dar aș fi fost cu inima frântă dacă nu am fi fost perechi. L-am dorit în secret ca pereche de când eram mici. „Simți că se va întâmpla altceva?” „Pur și simplu nu știu.” „Pisicuțo…”