Oricine ar fi acest om, sigur nu era membru al haitei lor, pentru că era un secret public faptul că singura persoană care ar fi închisă în depozit era ea. Unii dintre membrii haitei, cărora li se făcea milă de Abby, îi dădeau ocazional mâncare și apă pe ascuns de tatăl ei, dar nu puteau face mai mult de atât, pentru că, dacă Alpha nu făcea ceva în privința asta, nimic nu se putea schimba. Beta Ryan deținea cea mai mare autoritate în haită pentru statutul său de Beta după el. Din nefericire, Alpha James închidea ochii în legătură cu această chestiune și lăsa ca asta să se întâmple de ani de zile. Nu se deranja să îndrepte lucrurile pentru Abby, pentru că asta nu era ceva care să aibă legătură cu el, deoarece nu îl afecta în niciun fel. Mai mult decât atât, Abby nu făcea parte din familia lui și nu voia să-i pese cum Beta lui își gestiona propria familie. Asta își spunea Alpha James lui însuși și celorlalți pentru a-și justifica propriile acțiuni. „Nu, nu veni!”, spuse Abby în grabă. Îi era teamă că altcineva o va găsi în această stare, ca să nu mai spună dacă acest om nu făcea parte din haita ei, i-ar fi rușine să fie văzută în felul ăsta. Tatăl ei nu ar scăpa-o cu doar câteva bătăi, Abby ar primi mai mult de atât. Totuși, era prea târziu, pentru că persoana respectivă dărâmase ușa foarte ușor, ca și cum ușa aceea ar fi fost doar un accesoriu acolo, ceva ce puteai da jos cu ușurință. Din cauza întunericului și a singurei surse de lumină din zona depozitului, care venea de la lumina lunii, Abby putea vedea doar silueta lui. Era foarte înalt și corpul lui era atât de mare, mai mare decât al Alpha, ceea ce o făcea să se simtă neliniștită. Cine era acest om? Abby era sigură că nu era membru al haitei ei. Oare făcea parte din anturajul Regelui? Din războinicii Regelui? Ce căuta aici? Omul acela s-a apropiat mai mult de ea, dar totuși, din cauza întunericului, Abby nu-i putea vedea clar fața. „Ci- cine ești? Ce faci aici?”, Abby încercă să se îndepărteze de el. „Te rog, lasă-mă în pace…” Era cu adevărat speriată. Tot corpul îi tremura. Omul ăsta era foarte intimidant. O asemenea aură intimidantă putea veni doar de la oameni ca un alpha sau un beta. Dar cine era omul ăsta? Era foarte intimidant. Oare toți războinicii Regelui erau atât de înfricoșători? Omul s-a oprit brusc când a auzit ce spunea Abby. „Cine sunt eu? Tocmai ai întrebat cine sunt eu?” Vocea lui era ușor mai întunecată, ceea ce a făcut-o pe Abby să aibă fiori pe șira spinării. Deja se simțea atât de rece, așa că confruntarea cu omul ăsta nu o ajuta deloc. „Te rog… pleacă. Lasă-mă în pace…”, se văicăi Abby, mutându-se mai adânc în interiorul depozitului. „Să te las în pace? În locul ăsta mizerabil?!” Omul ăsta misterios efectiv mârâia la Abby acum și ea nu înțelegea ce a greșit până să-l jignească. Nici măcar nu se întâlnise cu el. „Nu o să te las să stai nici măcar o secundă în locul ăsta. Aș fi blestemat dacă ar trebui să te las singură”, spuse el întunecat, ceea ce o făcu pe Abby să-și mărească ochii când se mișcă rapid spre ea și o ridică ușor în brațe. Erau foarte apropiați, nu mai fusese niciodată atât de aproape de un bărbat înainte, iar mirosul lui viril îi făcea stomacul să dea tumbe, dar frica o cuprinse mai puternic decât orice sentiment care îi lovea simțurile, pentru că se temea de ce i-ar face tatăl ei. „Nu! Nu! Dă-mă jos!”, Abby se zbătea să scape de omul ăsta. Nu putea pleca din locul ăsta fără permisiunea tatălui ei. Trebuia să rămână aici până când tatăl ei spunea altfel! „Te rog, te rog! Lasă-mă în pace! Dă-mi drumul!” Abby începu să plângă când omul ieși din depozit și strânsoarea lui asupra corpului ei se întări. Era atât de speriată că tatăl ei o va găsi și o va bate. Ca să nu mai spunem că era o mare probabilitate ca omul ăsta să facă parte din anturajul Regelui, chiar oamenii cu care nu avea voie să se întâlnească indiferent de situație. „Calmează-te, micuță. Nu am să te rănesc.” Inima lui Micah suferea să vadă cât de rău plângea perechea lui. Nu asta era întâlnirea pe care și-o imagina. Nu credea că o va găsi într-un depozit întunecat, acoperită de praf și speriată de moarte. Nici măcar nu-l recunoștea. Cum s-ar fi putut întâmpla asta? Oare nu trebuiau perechile să se recunoască reciproc în momentul în care erau suficient de aproape unul de celălalt? Dar, chiar și acum, fata asta nu părea să observe asta. Totuși, ceea ce simțea Micah acum nu putea fi greșit. Ea era perechea lui, nu exista nicio îndoială în privința asta. „Calmează-te. Nu am să te rănesc.” „Nu…” se văicăi Abby, se zbătea să scape din brațele lui, dar nu putea. „Nu… o să mă bată, te rog dă-mi drumul, trebuie să stau înăuntru…” Ochii lui Micah se întunecară când auzi ultimele ei cuvinte. „Ce?!” Mârâi atât de tare încât sunetul o sperie pe Abby, care se opri din zbătut și își încolăci corpul și își acoperi fața. Îi era foarte teamă să nu jignească pe cineva. „Ce ai spus?!” „Îmi pare rău… îmi pare rău…”, Abby nu știa ce a greșit, dar să-și ceară scuze a fost primul lucru care i-a venit în minte, ca cealaltă persoană să nu fie mai supărată decât era. „Îmi pare rău… îmi pare rău…” Totuși, Micah nu voia să audă asta. De ce îi părea rău? „Spune din nou. Cine o să te bată?!” Maxilarul lui Micah se încleștă. Nu-i venea să creadă că cineva și-a pus mâinile pe perechea lui ca s-o facă atât de speriată. Și acum, când se gândea din nou la asta, avea sens de ce era în interiorul depozitului încuiat… Cineva o încuiase înăuntru.