„Știi foarte bine cât de mult urăsc surprizele, nu-i așa?” Chris mergea în spatele meu, ținându-mă strâns de mână. Cu cât ne depărtam, cu atât sunetele petrecerii se estompau, fiind înlocuite de sunetele pădurii. Nu m-am putut decide niciodată ce era mai puternic: sunetul muzicii sau sunetul codrului fremătând de viață noaptea. „Bineînțeles că știu,” am râs, ferindu-mă cu agilitate sub o creangă