Bianca plecase. Luke lăsă brusc din mână schița pe care o ținea. Se ridică și își părăsi spațiul de lucru, îndreptându-se în schimb spre vitrina cu vinuri. Acolo, scoase un pahar și îl umplu pe jumătate, golindu-l apoi dintr-o singură înghițitură, cu o expresie încruntată. Blestemată fie dorința asta! Era deja destul de târziu când Bianca plecă de la companie, dar, din fericire, mai era un ultim metrou care să o ducă acasă. Odată ajunsă, primul lucru pe care îl făcu a fost să răspundă la mesajele lui Jean pe WeChat. După aceea, își scoase valiza și începu să-și organizeze lucrurile necesare pentru călătoria de a doua zi. Chiar atunci, îi sună telefonul. Pe ecran apăru numele lui Jean. — Nu dormi încă? Credeam că ți-am spus să te odihnești devreme, nu să mă suni, spuse Bianca îngrijorată când răspunse. — Nu am terminat încă treaba, așa că am luat materialele în camera de hotel ca să continui orele suplimentare, continuă Jean, întrebând-o: Am văzut mesajul tău mai devreme. De ce pleci și tu în deplasare? Cu cine mergi? — Nu știu exact cu cine încă. Va trebui să aștept până mâine dimineață să aflu, răspunse Bianca. — Dacă merg și bărbați cu tine, ține minte să stai departe de ei, îi aminti Jean. La urma urmei, abia am început să lucrăm, așa că nu-i cunoști destul de bine încă. — Bine, am înțeles, spuse Bianca. Imediat după aceea, auzi brusc o bubuitură la celălalt capăt al firului. Părea că cineva bate la ușă. Nu, mai mult decât o bătaie în ușă, suna ca și cum cineva încerca să o dărâme! — Ce se întâmplă? întrebă Bianca nervoasă. — N-Nimic. Jean se bâlbâi dintr-odată, dar apoi spuse repede: Vorbim mai târziu? Verific ce se întâmplă afară și te anunț. Închise înainte ca Bianca să-i poată spune să aibă grijă. Ea își plecă privirea spre valiză și apoi spre telefonul pe care îl ținea în mână, ecranul întunecându-se după terminarea apelului. Bianca era îngrijorată acum, temându-se ca Jean să nu dea de necazuri acolo, printre oameni necunoscuți, în locuri străine. Nu s-a întâmplat nimic în acea noapte. A doua zi. Bianca a primit un telefon de la colega ei dis-de-dimineață. O aștepta pe aceasta în fața complexului rezidențial, oboseala citindu-i-se pe chip. Stătuse trează până la orele mici ale dimineții, așteptând telefonul lui Jean care să o asigure că totul era bine, dar el nu mai sunase. Încercase ea să-l sune, dar telefonul lui era închis. După mai bine de zece minute, un Bentley negru opri în fața ei. Un bărbat și o femeie coborâră din mașină. S-au prezentat și au făcut cunoștință. Apoi, cei trei au urcat din nou în mașină. Drumul cu mașina până în orașul în care fuseseră repartizați a durat șapte ore. Întrucât aveau nevoie de o mașină acolo, conducerea aranjase ca un coleg să conducă unul dintre Bentley-urile companiei până acolo, pentru confortul lor. Bianca a discutat cu colegii pe drum. S-au înțeles destul de bine, râzând și glumind unii cu alții. Era după-amiază când au ajuns în orașul H. Când s-au cazat la hotel, colega ei, Sue, i-a spus Biancăi: — Hai să mergem fiecare în camera ei să ne schimbăm și să ne odihnim puțin. Ne auzim din nou când va fi timpul pentru cină. — Sigur, spuse Bianca, dând din cap. Bianca își duse valiza medie sus și intră în cameră. Făcu un duș și se schimbă în hainele de noapte înainte de a scoate hainele necesare pentru muncă, călcându-le cu grijă. Odată terminat, le puse pe umerașe în avans. După ce termină toate pregătirile, se uită la ceas. Era deja ora patru fix. Jean nu o sunase nici măcar o dată de azi-noapte până acum. Nu-i trimisese nici măcar un singur mesaj. Acum că avea în sfârșit timp, îl sună ea pe Jean. De data aceasta, telefonul lui era deschis. Cu toate acestea, a sunat mult timp fără ca cineva să răspundă. Bianca era și mai îngrijorată acum, așa că îl sună din nou. De data aceasta, apelul i-a fost respins direct. „Scuze, sunt ocupat acum și nu pot răspunde. Te sun eu când mă eliberez.” La scurt timp, primi un mesaj text de la Jean pe WeChat. Bianca își plecă capul și răspunse: „Bine, te las să lucrezi.” Părea că este în siguranță, cel puțin. Persoana care îi bubuia în ușă azi-noapte s-ar fi putut să fie vreun bețiv rătăcit care nimerise greșit camera de hotel. După ce răspunse la mesaj, Bianca puse telefonul jos, căutând altceva de făcut. Totuși, imediat ce se întoarse, telefonul vibră din nou. Abia se îndepărtase, așa că trebui să se întoarcă și să verifice mesajul. Era un mesaj pe WeChat, dar era o harababură totală. „Hahahaha ai ghicit plasă de fibre am început o taxă de intrare iFeng...” Expeditorul era Jean, care teoretic era „ocupat” chiar acum. Bianca se încruntă. „?” Îi trimise un semn de întrebare. După mai bine de un minut, Jean răspunse în sfârșit. „Desenam ceva și mi-am atins accidental ecranul cu brațul.” De aceea îi trimisese un șir atât de aleatoriu de cuvinte. Bianca nu dădu prea multă importanță incidentului. „Ding... Dong... Ding...” Cineva sună la ușa camerei ei. — Cine e? Bianca era foarte precaută, fiind într-un loc necunoscut și într-un oraș străin. Vocea unui bărbat de vârstă mijlocie se auzi de afară. — Domnișoară Rayne, sunt Jason Doyle, asistentul special al domnului Crawford. Mă tem că trebuie să vă deranjez să-mi deschideți ușa. Jason Doyle, cel mai de încredere asistent special al lui Luke Crawford, era destul de cunoscut. Aproape toată lumea din companie știa despre el, inclusiv Bianca, o nou-venită. Ea deschise ușa. — Încântată de cunoștință. Bianca abia îl salutase când își coborî privirea și văzu că la ușă stăteau și doi copilași. Unul era un băiețel, iar celălalt o fetiță, cu ochii strălucitori și dinții și mai strălucitori. Arătau ca două păpuși perfecte. Jason Doyle stătea într-un costum, cu spatele drept ca o săgeată. Exasperat, spuse: — Aceștia doi sunt copiii domnului Crawford. Tatăl lor este ocupat cu munca și nu poate avea grijă de ei, așa că... Bianca avu o presimțire rea în legătură cu asta. Nu era neapărat împotrivă să aibă grijă de copiii altora, dar i se părea atât de ciudat. La urma urmei, era aici să muncească, nu să fie bonă. Un alt motiv major pentru care nu prea voia să aibă grijă de copii era teama că, văzând copiii altcuiva, își va aduce aminte mereu de ai ei. — O-O să fiu cuminte, promit, spuse fetița încet. Ea își ridică capul să o privească pe Bianca, clipind din ochii ei negri și nevinovați. — Frățioare... Fetița văzu că fratele ei, băiețelul, nu spunea nimic, așa că se îmbufnă furioasă și trase de hainele fratelui ei, încercând să-l facă să vorbească. Bianca se întoarse să-l privească pe băiat. Fratele mai mare era puțin mai înalt decât sora lui, dar, deși păstra o expresie rece, era clar că ținea la sora lui. De aceea își ridică capul și îi spuse Biancăi, care stătea în pragul ușii: — Și eu o să fiu cuminte. Jason se uită la ceas și spuse: — Vă las copiii în grijă, domnișoară Rayne. Mai am ceva de rezolvat, așa că mă retrag acum. Bianca nu avu ocazia să refuze. Jason plecă repede, iar Bianca privi în jos la cei doi copii, spunând: — Haideți, intrați amândoi. Sora mai mică își întinse mânuța scurtă pentru a o prinde pe cea a fratelui ei, apoi intrară împreună în cameră. — Vreți ceva de băut? Bianca nu știa cum să se descurce cu copiii, mai ales cu niște copii cu un statut atât de special. — Vreau lapte, spuse fetița, așezându-se cuminte pe canapea. Bianca scotoci grăbită după niște lapte. Laptele din camera de hotel era extrem de scump; același lapte care se vindea cu 3,50 yuani la piață se vindea cu 89 aici. Bianca trase aer în piept când văzu prețul, apoi deschise cutia și găsi două pahare, turnându-le fiecăruia câte un pahar. Fratele mai mare, trufaș și cu fața impasibilă, nu bău deloc. Sora mai mică stătea pe canapea, legănându-și picioarele în timp ce bău jumătate din cană, apoi o termină pe toată, lingându-și chiar buzele pentru a se asigura că nu a ratat nicio picătură... Bianca se așeză stânjenită pe un scaun, privind la micii îngerași de pe canapea și încercând să găsească un subiect de discuție. — Voi doi sunteți gemeni? — Bineînțeles, spuse fratele cel mare și arogant. Chiar își dădu ochii peste cap, cu privirea plină de dispreț față de Bianca. „Idiot-o”, părea să spună el, „eu și sora mea semănăm atât de mult. Normal că suntem gemeni!”