Râsul mi-a căzut de pe buze în valuri și mi-am dat seama că nu mai râsesem cu adevărat de atâta timp. Garrett stătea pe scaunul lui, cu o expresie perplexă formându-se pe chip în timp ce mă privea. Era reconfortant să știu că declinul mental era ereditar, dar nu-mi dădea prea multă speranță pentru viitor. Râsul meu haotic s-a stins și am rămas trăgând câteva guri de aer adânci. „Uite, Garrett.”