ARDEN Am fugit din casă de parcă un incendiu mă urmărea. Simțeam nevoia să plâng, dar nu voiam să le ofer satisfacția de a-mi vedea lacrimile. În timp ce plecam, am auzit câțiva membri ai haitei noastre discutând între ei. „În sfârșit a aflat.” „E proastă că nu a văzut asta.” „Nici măcar nu știu de ce s-a născut în familia asta, când e clar că nu are talent.” „Bineînțeles, Alpha Jaxon o va alege pe Sienna. Și ea a fost acceptată la Academia Ordinului de Elită.” La auzul cuvintelor lor, mi-am grăbit pașii și am ajuns în curtea din față. Acolo mi-am permis să plâng. Lacrimi mi-au șiroit pe obraji în timp ce mă prăbușeam pe iarbă. Toate sărutările, poveștile și amintirile împărtășite n-au însemnat nimic, nu? M-a păcălit timp de doi ani doar pentru că-mi voia corpul! De parcă cerul ar fi vrut să-mi bată joc și mai mult de sentimentele mele, ploaia a început să toarne agresiv, udându-mă în câteva secunde. Cu toate astea, nu simțeam nimic altceva decât durerea din piept. Abia când ușa s-a deschis și mama m-a văzut leoarcă, mi-am revenit. „Arden!”, a exclamat ea. „Ce faci acolo afară? Intră repede. Dacă te îmbolnăvești, nimeni nu o să aibă grijă de tine!” Cuvintele ei m-au rănit, dar mă obișnuisem cu asta. M-am ridicat și am intrat în casă. Mama a făcut o grimasă când a văzut covorul ud. „Doamne ferește”, a mormăit ea. „De ce tot timpul faci probleme? De ce nu poți fi ca frații tăi? N-am avut niciodată dificultăți să-i cresc.” Asta era cu siguranță neadevărat. Când frații mei creau probleme, ea pur și simplu le ignora, spunând că „băieții sunt băieți”. Însă, niciodată nu a avut răbdare cu mine. O lacrimă mi-a căzut din ochi, făcând-o să se încrunte. „Plângi?”, a întrebat ea. „Ce s-a întâmplat? Ești din nou dramatică?” Mi-am strâns buzele și mi-am șters cu brutalitate lacrimile de pe ochi. Cumva, într-un fel sau altul, încă voiam să-mi vărs sentimentele. De obicei, vorbeam cu Sienna. Însă, o pierdusem și pe ea. „Jaxon m-a înșelat cu Sienna și a rupt legătura noastră de suflete pereche”, am spus tremurând. Nu mă așteptam să mă consoleze, dar mă așteptam să fie șocată, măcar. Însă, expresia feței ei a rămas neutră. „Nu-i evident?”, a întrebat ea. M-am încruntat. Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Ce?”, am reușit să spun. „Familia lui nu te-a plăcut niciodată. Ți-am spus de multe ori că el e prea bun pentru tine. Nu erai deloc potrivită pentru el. Tot ce puteai face era să-l satisfaci în pat, dar nici măcar asta n-ai făcut.” Cum putea o mamă să spună asemenea cuvinte copilului ei? „În plus”, a continuat ea, dărâmându-mă înainte să apuc să mă ridic. „Sienna va merge la Elită cu el. Mai bine te mulțumești cu academia locală și-ți găsești un partener fără pereche.” Mi-am închis ochii și am simțit o altă lacrimă căzând. „Deci, tot timpul ăsta ai știut? Și nu te-ai deranjat să-i spui fiicei tale despre asta?” „Hai, Arden”, a exclamat ea. „Toată lumea știa, practic. Tu ești prea oarbă și iluzionată ca să vezi.” Chiar atunci, tatăl meu a intrat în cameră, aruncându-mi o privire de parcă eram gumă lipită de talpa pantofului său. În acel moment, scrisoarea de acceptare udă mi-a căzut din mână, iar ochii lui s-au mărit când a văzut emblema Academiei Ordinului de Elită deasupra. „Tu…” „Am fost acceptată”, am dezvăluit în cele din urmă, deși mă îndoiam că s-ar bucura de asta. Mama s-a încruntat și a ridicat ușor hârtia pentru a-i citi conținutul. „Oh, asta nu se poate”, a mormăit ea. „Trebuie să fie vreo greșeală.” „Nu e”, am insistat. Tata și-a încrucișat brațele la piept. „Ai falsificat scrisoarea asta de acceptare, Arden? Atât de disperată ești?” „N-am făcut asta!”, am exclamat. „Am trecut! Nu puteți fi fericiți pentru mine măcar o dată?” Maxilarul mamei s-a încleștat și, înainte să-mi dau seama, rupsese scrisoarea de acceptare în bucăți. „Nu!” „Îmi pare rău, draga mea”, a spus ea fără să-și ceară scuze. „Chiar trebuie să fie o greșeală. Cineva ca tine n-ar putea supraviețui la Elită. E pentru cei mai puternici, mai influenți și mai inteligenți tineri vârcolaci din țară.” „Așa e”, a susținut-o tata. „Și chiar dacă te-ar accepta cumva – Zeița Lunii să ferească, căci standardele lor trebuie să se înrăutățească – tot nu ai cum să mergi la școală.” „D-de ce nu?”, am bâlbâit, uitându-mă la bucățile rupte de hârtie de parcă ar fi fost fragmentele inimii mele frânte. „Nu ne permitem”, a spus el. M-am uitat în sus și m-am uitat urât la amândoi. „Mințiți”, am spus. „L-ați trimis pe Lucian înainte. Kieran studiază și el acolo acum.” „Exact”, a spus mama. „Kieran stă la Conacele Elite, deoarece nu poate locui în cămine. Asta, în sine, e foarte scump. După cum am spus, te vom sprijini să mergi la academia locală –” „Nu”, am spus înainte să apuce să-și termine afirmația. Amândoi s-au oprit, neîncrezători pe fețe. Întotdeauna fusesem de acord cu planurile lor perfide, întotdeauna fiica ascultătoare, sperând că în cele din urmă mă vor iubi la fel de mult ca pe frații mei. Însă, asta nu s-a întâmplat niciodată. În cele din urmă, cedasem. „Nu?”, a întrebat tata. „Domnișoară, te auzi ce spui?” Am înghițit nodul din gât. „Nu”, am repetat. „Nu merg la academia locală.” „Atunci, vrei să devii muncitoare –” „Nu”, am întrerupt-o din nou. Apoi, m-am uitat în ochii lor. „Merg la Elită.” „Arden, nu ne împinge la limită”, a spus mama, fără nicio urmă de glumă în tonul ei. „Indiferent ce faceți sau spuneți, eu plec.” Spunând asta, le-am întors spatele și practic puteam simți furia radiind din corpurile lor. „Dacă alegi să pleci, atunci consideră-te că nu mai faci parte din această familie. Nu vei beneficia de sprijinul nostru, fie el financiar sau emoțional. Nu vei însemna nimic pentru noi”, a scuipat mama, cuvintele săpând în inima mea ca o lamă. N-am ezitat de data asta. „Atunci, așa să fie.”