POV-ul lui Isaac Cu respirația tăiată și inima bubuindu-mi în piept, am țâșnit spre puc și l-am pocnit cu crosele cât am putut de tare. A șutat peste gheață și s-a izbit de perete, la câțiva metri de poartă. Încă o ratare. Nu mai știam câte-am avut numai săptămâna asta. Frustrat, am trântit crosa de gheață și-am început să patinez în cercuri largi, ca să mă calmez. De obicei, când eram pe gheață, nimic altceva nu conta. Toate grijile se topeau, auzeam doar cum respir și simțeam cum îmi bate inima, în timp ce făceam ce știam mai bine. Așa a fost mereu cu hocheiul. Din clipa în care-am călcat prima oară pe patinoar cu o crosă-n mână și-un puc, am avut sentimentul ăsta, că acolo-i locul meu. A fost mereu un refugiu, ceva pe care mă puteam baza când dădeam de greu. Mi-e dor de zilele alea. Acum, dacă prindeam o zi în care să pot juca hochei fără să o dau în bară și să mă fac de râs, era un miracol, jur. Acum, eram fericit dacă puteam termina un antrenament fără să mă năpădească gândurile. Gânduri care mă făceau să mă simt ca un căcat, care transformau sportul pe care-l iubeam de mic într-un coșmar. Am tresărit când m-am împiedicat și-am fost la un pas să-mi sparg nasul de gheață. M-am redresat și-am văzut de ce mă împiedicasem. De crosa mea. Mi-am dat ochii peste cap. Serios, Isaac? Trebuia să mă adun. Mai aveam o lună și jumătate până să plec la Universitatea din Georgia, și dacă începeam să joc așa, antrenorul și restul echipei o să creadă că sunt o glumă. Că au dat bursa aia sportivă unui jucător de hochei greșit. Mă dădeau afară din echipă înainte să apuc să demonstrez ce pot. Nu puteam să las asta să se întâmple. M-am gândit să o las baltă pe seara asta și să plec acasă. Toți ceilalți din echipă plecaseră de ore bune, după ce se terminase antrenamentul. I-am văzut pe colegii cu care jucasem ani de zile cum se îndreaptă spre vestiare, aruncându-mi priviri îngrijorate, întrebându-se ce se întâmplă cu căpitanul lor. Am încercat să-i ignor, dar adevărul e că nu-i suportam. Parcă se uitau prin mine, parcă știau secretul pe care-l ascundeam. Gândul ăsta mă înfiora. Am oftat și m-am dus la bancă să-mi verific telefonul. Ecranul era plin de mesaje. „Cu ce te îmbraci mâine seară la petrecere, iubule? Vreau să ne asortăm.” „De ce nu mi-ai dat like la postarea de ieri de pe Instagram?” „Nu ar trebui să fii acasă de la antrenament?” „Bine. Atunci ignoră-mă. Nu știu ce se întâmplă cu tine în ultima vreme, dar nu mai tolerez mult.” M-am holbat la ultimul mesaj câteva secunde. Degetul meu a rămas suspendat deasupra ecranului, indecis dacă să răspund sau nu cu vreo scuză penibilă. Apoi, am închis telefonul și l-am aruncat înapoi în geantă, înainte să mă-ntorc pe gheață. Oricum, după mâine seară n-o să-mi mai dea mesaje. Georgia, iubita mea de șase luni, nu știa că ea era problema. Sau, mă rog, o parte din problemă. Georgia Bailey era definiția perfecțiunii. Corp perfect, față perfectă, zâmbet perfect. La exterior, nu avea niciun defect. Și la început mi-a plăcut asta. De fapt, asta m-a atras la ea. Nimeni nu-i perfect, dar toată lumea vrea să fie, nu? Dar, cu timpul, perfecțiunea asta a început să mă enerveze. E obositor să încerci să fii perfect. Nu doar că Georgia trebuia să fie perfectă, dar și eu, ca iubit al ei, trebuia să fiu la fel. Cu ce se-mbrăca Georgia la o petrecere, cu aia trebuia să mă-mbrac și eu, într-o nuanță asortată. Arată bine-n poze, mi-a zis ea odată. La fiecare selfie pe care-l posta pe Instagram trebuia să-i dau like și să-i comentez, ca să strângă mai multe aprecieri. Tot ce făceam trebuia să se potrivească cu ea într-un fel sau altul. Eram definit de ea. Și nu mai suportam. Eu eram departe de-a fi perfect. Oricât m-aș fi străduit, persoana care eram în interior nu mi-ar fi permis niciodată să fiu iubitul Georgiei Bailey așa cum voia ea, sau cum avea nevoie. De-asta mâine seară, când mergem la petrecere-n ținute asortate, o s-o las. E timpul. Pur și simplu nu merge. De fapt, n-a mers niciodată. De câte ori am mai făcut asta, cu câte fete? Oricum aș da-o, oricât m-aș strădui, tot aici ajung. Știam că o să fie supărată. Toate se supărau. Nimeni nu vrea să fie părăsit de căpitanul echipei de hochei. Dar, până la urmă, totul se rezolva. Până-n săptămâna următoare, deja se combinau cu altcineva, care le făcea să uite de despărțire. O să fie la fel și cu Georgia, eram sigur. Urăsc că nu-mi pasă mai mult de despărțire. Mă face să mă simt ca un dobitoc. Vreau să-mi pese de relația mea. Vreau să-mi pese de Georgia. Îmi pasă de ea... doar că nu-n felul în care-i pasă unui iubit de iubita lui. Când venea vorba de sentimente pentru fostele mele iubite, nu reușeam să mă prefac, nici măcar să încerc. În adâncul sufletului, știam de ce. Am scuturat din cap ca să-mi alung gândurile, deși știam că-i aproape imposibil. Bine, înapoi la hochei. M-am aplecat și-am început să patinez cât am putut de repede spre puc, care era tot lângă perete. De data asta o să-l bag în poartă. În spate, am auzit ușa scârțâind. Am ignorat. Nu mai las nicio distragere să-mi stea-n cale. M-am săturat să-mi ruineze cariera. N-am mai luat ochii de la puc și-am strâns crosa cât am putut de tare, ca de-un milion de ori până acum. Următoarele secunde au fost un haos. Întinsesem crosa să lovesc pucul și, dintr-o dată, mă uitam la tavan. M-au orbit reflectoarele de pe patinoar și-mi țiuiau urechile asurzitor. Deodată, am simțit ceva cald și umed șiroindu-mi pe tâmplă, până-n păr. Am dus mâna și-am șters, apoi mi-am ridicat degetele-n fața ochilor. Sânge. Apoi, un râs ascuțit și gâfâit a spart liniștea patinoarului. POV-ul lui Andre Am parcat mașina și m-am lăsat pe spate, uitându-mă urât la ușile patinoarului, pe care trebuia să le trec în mai puțin de cinci minute, ca să-mi încep tura. „De ce ți s-a părut o idee bună să te angajezi ca îngrijitor la patinoar, Andre?”, am bolborosit. „Din toate locurile-n care puteai lucra... chiar la patinoar?” Mașina n-a răspuns. Sincer, nu urăsc jobul ăsta chiar atât de tare. Sunt doar câteva ore după școală, și-mi dă niște bani de buzunar, ceea ce-i bine. Cel mai fain e că lucrez singur. Nu trebuie să vorbesc cu nimeni. Când ajung eu, antrenamentele s-au terminat și patinoarul e pustiu. Îmi place să fiu singur. Nu trebuie să port conversații și nici să-mi bat capul cu ce port sau cum arăt când sunt pe zamboni, ceea ce știu că-i ridicol și penibil. De fapt, uneori, curățatul patinoarului e liniștitor, aproape. Chiar dacă am alunecat și-am căzut de prea multe ori ca să mai țin minte, când sunt pe gheață, totul nu mai e atât de... zgomotos ca de obicei. Știu că singurul motiv pentru care mă plâng de job e anxietatea mea, pe care am poreclit-o sarcastic „Louise”. Louise e vocea din capul meu, căreia-i place să mă agite. Dacă ar fi după Louise, n-aș avea niciun job. Probabil că n-aș mai ieși deloc din casă. Casa e sigură, iar lumea de-afară e înfricoșătoare, zice ea. Știi că-i adevărat, a intervenit ea. Încerc doar să te protejez. Ca și cum ar fi vrut să-mi amintească, un tremur mi-a trecut prin mâini, rămășițele atacului de panică pe care-l avusesem cu vreo 20 de minute înainte să vin aici. Mi-aș fi dorit să știu de ce-l avusesem. Uneori, îmi dau seama ce-i declanșează, alteori apar din senin și mă lovesc peste față. În seara asta a fost a doua variantă. E amuzant să te țin în suspans, Andre, a glumit Louise. Poate pentru că m-am trezit târziu și-a trebuit să mă grăbesc ca să ajung la școală. Sau poate că l-a declanșat momentul în care mă duceam la ora de geometrie și m-am împiedicat pe hol. Sau poate că s-a întâmplat pentru că am pătat una dintre cămășile mele noi și nu știam dacă o să iasă pata la spălat sau nu. Presupun că a fost o combinație a tuturor trei. Lui Louise îi place să exagereze. Am oftat, am deschis ușa mașinii și-am ieșit. În timp ce mă-ndreptam spre intrare, am ridicat privirea spre ferestre și-am văzut că luminile de pe patinoar erau încă aprinse. De obicei, când ajung eu, clădirea e-n beznă. „Jucătorii ăștia idioți nici măcar nu sunt în stare să stingă nenorocitele de lumini”, am mormăit și-am împins ușa cu umărul. N-am făcut nici măcar un pas, și-am înghețat. Un jucător de hochei era pe gheață. Era-n echipament complet și patina-n cercuri, învârtindu-și crosa-n mână. Am văzut pucul la celălalt capăt al patinoarului. M-am uitat la ceas, să fiu sigur că n-am greșit ora și-am venit prea devreme. Nu, era bine. Nouă seara. Știam că antrenamentele se termină pe la șase-șapte. Atunci ce mai căuta tipul ăsta aici? M-am aplecat instinctiv, când jucătorul s-a-ntors spre mine, de frică să nu fiu prins, deși aveam tot dreptul să fiu acolo. Pe măsură ce el continua să patineze, am început să simt un gol în stomac. Louise a început să mă bombardeze cu întrebări. Ce ne facem? Te duci să-i spui să plece de pe gheață? Cine-i? Ai curaj să vorbești cu el? Dacă zice nu? Mai bine pleci și nu mai lucrezi azi? Dar o să ai probleme, nu? Ce ne facem, Andre? Am respirat adânc, tremurând, încercând să mă calmez și să ignor întrebările lui Louise. Apoi, jucătorul și-a scos casca. Era Isaac Davis. Mi s-a făcut de zece ori mai frică. Nu doar că trebuia să mă duc să-i spun unui jucător să termine antrenamentul, dar trebuia să-i spun căpitanului echipei să nu mai joace hochei. Se putea mai rău? Disperat, mi-am scos telefonul și-am intrat pe Snapchat. Cu degetele tremurânde, am deschis mesajele celui mai bun prieten și-am scris: „Kate, AJUTĂ-MĂ!”. Mi-a răspuns aproape instantaneu. „Ce s-a întâmplat???” „Ar trebui să curăț patinoarul acum, dar Isaac Davis se antrenează”, am scris, ridicând privirea la fiecare câteva secunde, să fiu sigur că nu mă vede. „OMG, filmează-l!”, a zis ea automat. Am oftat. Nu de genul ăsta de sfaturi aveam nevoie acum, Kate. „Dar ce ar trebui să fac???”, am ignorat cererea ei, sperând că toate semnele de întrebare o să-i arate cât de disperat sunt. „FILMEAZĂ”, a fost tot ce-a zis. M-am uitat în sus exact când Isaac și-a pus casca la loc și s-a-ntors cu fața spre puc. Dacă exista un moment bun să-l filmez pe Isaac pentru Kate, ăsta era. Am ieșit rapid din chat și-am îndreptat camera spre patinoar, înainte să apăs butonul de filmare. Isaac s-a aplecat și-a început să se îndrepte spre puc. Se mișca cu grația și viteza cuiva care joacă sportul ăsta de-o viață. M-am uitat prin ecranul telefonului cum se apropie de perete, așteptând să lovească pucul cu crosa și să frâneze într-o ploaie de gheață. Dar nu s-a oprit. Uimit, l-am văzut cum zboară cu fața-nainte spre peretele patinoarului. Plexiglasul din jurul patinoarului s-a izbit de casca lui Isaac și-a scos un zgomot oribil, care-a răsunat în toată clădirea. Apoi, Isaac s-a dezechilibrat și-a căzut pe gheață, într-o împletitură de membre și echipament. Crosa lui a alunecat pe gheață și-a ajuns în poartă. Isaac zăcea acolo, inert. Pucul era tot unde fusese. Înainte să mă pot opri, un chicot puternic mi-a scăpat printre buze. Mai văzusem jucători de hochei căzând. Cad mereu, și de obicei nu-i mare lucru. Dar felul în care căzuse Isaac Davis, căpitanul echipei? Așa ceva nu vezi în fiecare zi. Sincer, a fost destul de amuzant. Râsul mi s-a stins brusc, când Isaac și-a smuls casca, s-a uitat în sus și m-a văzut. Am oprit filmarea și-am băgat telefonul în buzunar, prea speriat să mai clipesc. Puteam să-i văd furia și rușinea în ochi, de la distanța aia. Când s-a ridicat-n genunchi, am început să alerg. Am intrat ca o furtună în vestiarul băieților, căutând disperat un loc unde să mă ascund. Încăpeam într-un dulap? M-am dus spre unul și-am încercat să mă vâr înăuntru. Piciorul mi s-a îndoit într-un mod ciudat și-am simțit o durere ascuțită în zona inghinală. Am înjurat, m-am dat-napoi și-am șchiopătat spre toalete. Am tras de o ușă și m-am suit pe capacul WC-ului. Când m-am aplecat să închid ușa, piciorul rănit mi-a alunecat în vasul de toaletă, udându-mi pantoful. În momentul ăla, nu știam dacă să râd sau să plâng. Sincer, simțeam că pot să le fac pe amândouă. Fără alte opțiuni, m-am retras într-un colț și-am început să mă rog. Doamne, te rog, nu mă găsi, te rog, nu mă găsi, te rog, nu mă găsi. Poate că nu m-a văzut. Adică s-a uitat la mine, dar poate că nu m-a văzut filmând. Chiar dacă telefonul era fix în fața feței mele. Te rog, te rog, te rog. Louise a început să urle-n capul meu, amintindu-mi de consecințele a ceea ce făcusem. Acum chiar c-ai pus-o, Andre. Ești deja un ratat la școală. Dar acum? Acum, după ce căpitanul echipei te prinde filmându-l când cade? Ești prăjit. Prăjit de tot. N-ai cum să mai reziști până la absolvire. Trebuie să schimbi școala, să-ți schimbi numele, poate chiar să te muți din țară. Sper că-a meritat filmarea. Cu mâinile tremurânde, mi-am scos telefonul din buzunarul de la spate. Când l-am deblocat, filmarea a început imediat. M-am uitat din nou la ea, cu ochii mari. Nu-mi venea să cred că reușisem să filmez asta. Kate-mi umplea telefonul de mesaje, întrebându-mă ce s-a-ntâmplat și dacă am filmat. Am ignorat mesajele și i-am trimis doar: „AJUTOR!”. Am auzit pași furioși după colț și m-am întors exact când Isaac a intrat în vestiar. Își scosese casca și apărătorile și era doar-n uniformă. Părul îi era ciufulit și ud și-i cădea peste ochii furioși. O dâră de sânge i se usca pe tâmplă. Casca-l tăiase când se izbise de perete. Mi s-a făcut greață. Eram paralizat, dar simțeam că tremur tot. Am încercat să înghit, dar gâtul mi s-a blocat și m-am înecat cu propria salivă. M-am dat puțin înapoi și-am început să tușesc, iar Isaac s-a apropiat. O să fac un atac de panică, m-am gândit. Mi-am imaginat-o pe Louise dând din cap entuziasmată. Era momentul ei să strălucească. „Andre, nu?”, a zis Isaac cu o voce joasă și amenințătoare. Puteam să număr pe degete de câte ori îl auzisem vorbind, și niciodată nu sunase așa. De obicei, era vesel, șmecher și arogant, mai ales când trebuia să facă prezentări la ore sau să dea interviuri pentru ziarul școlii. Știam că Isaac care stătea-n fața mea nu era cel pe care-l știa toată lumea. „Răspunde-mi, Andre”, a zis din nou, printre dinți. În ciuda panicii care mă orbea, am fost șocat că știa cum mă cheamă. Când n-am răspuns, a mai făcut un pas. Am început să fug. Nu știu de ce mi s-a părut o idee bună, sau de ce-am crezut că pot să-l întrec pe unul dintre cei mai sportivi tipi din școală, dar am făcut-o. Louise nu mi-a dat de ales. Era o situație de luptă sau fugi, și amândoi știam că nu sunt capabil să mă bat. N-am făcut nici doi pași, și-un braț puternic m-a prins de mijloc și m-a tras-napoi. Am zburat ca o cârpă spre dulapuri, și m-am lovit cu capul de metal. Zgomotul ăla asurzitor mi-a făcut urechile să țiuie, și-a început să mă doară capul. Am gemut și-am deschis ochii. Isaac stătea fix în fața mea, la câțiva centimetri. Și-a pus brațele de-o parte și de alta a umerilor și-a apăsat, fixându-mă de dulapuri. Apoi, s-a aplecat până am fost ochi-n ochi și-a șoptit, cu o voce joasă și amenințătoare: „Vrei să-mi spui, Andre, de ce dracu mă filmai cu telefonul?”