Giselle stătea mută în fața biroului ei, sufocat de gunoaie. Prizveliștea era exact așa cum o memorase din viața anterioară. Biroul vandalizat, alergatul între cursuri, batjocurile nesfârșite – toate făceau parte din amintirile ei despre Academia Saint Rhone. Elevii născuți cu lingurița de argint în gură se desfătau calcând pe ceilalți în picioare. După logodna cu Jake, în viața ei anterioară, familia o înscrisese la Saint Rhone doar de dragul aparențelor. Atunci, era o lașă care voia să fie pe placul tuturor, așa că a îndurat umilințele colegilor. „Voiam să-ți curăț biroul, dar nu m-au lăsat...” Vocea Evei se pierdea. Până la sosirea lui Giselle, se ghemuise într-un colț al clasei. Înainte de înscrierea lui Giselle, ea fusese ținta preferată a clasei. Giselle își îndreptă privirea spre fetița scundă, singura ei prietenă de la Saint Rhone. Ridică o mână, o mângâie scurt pe cap, apoi se întoarce brusc, scanând sala cu o privire fulgerătoare și răcnind: „Cine-a făcut asta?”. Toți o ignorară, cu excepția Emmei, care își sprijinea bărbia în palmă, cu o expresie arogantă. „Tu ești responsabilă cu curățenia, dar n-ai apărut azi-dimineață. Așa că a trebuit să pun gunoiul unde-i e locul.” Pentru Emma, Giselle nu era decât o lașă. „Deci tu ești autoarea?” întrebă Giselle. Atitudinea Emmei nu era o noutate. Emma fusese întotdeauna liderul grupului care o hărțuia pe Giselle, dar habar n-avea de noua ei personalitate. Făcându-i un semn disprețuitor cu mâna, replică sarcastic: „Cu plăcere. Acum ai de gând să strângi mizeria asta? Chiar pute îngrozitor.” „Exact! Ce mai aștepți? Poate că ție-ți place duhoarea, dar nouă sigur nu”, interveni una dintre fetele veninoase. „Nu vrei să te desparți de gunoaie? De ce nu le iei acasă?”, ciripi alta, cu un zâmbet batjocoritor. Auzind cuvintele pline de ură ale fetelor, chipul Evei se crispă. Voia să riposteze, dar își mușcă limba cu putere. În schimb, vru să o ajute pe Giselle, dar prietena ei nu o lăsă. „O fac eu”, insistă Giselle, aruncând gunoiul înapoi în coș. Emma știa că Giselle nu era genul care să se răzbune, iar supunerea ei îi confirma convingerea. „Vezi, nu era atât de greu, nu-i așa?”, remarcă ea. Cu un zâmbet superior, Emma se întoarse spre prietenele ei, reluând conversația. Însă, la jumătatea bârfelor, un strigăt scurt străpunse aerul. Înainte ca Emma să apuce să reacționeze, Giselle răsturnase coșul de gunoi peste ea. Părul ei lung și superb, rochia de firmă – toate erau acum îmbibate cu conținutul respingător al coșului. În acel moment, toți rămaseră cu gura căscată. Ochii prietenelor Emmei se holbaseră, mari cât cepele, la scena incredibilă. Văzând-o pe Emma gustând din propria otravă, Giselle schiță un zâmbet perfid. „Doar arunc gunoiul unde-i este locul.”