Nu sunt sigur ce mă face să-mi ridic privirea de la actele mele, prin geamul limuzinei, încețoșat de ploaie. De ieri, simt o mâncărime între omoplați. Ceva înțeapă sub gulerul apretat al cămășii mele. Dacă aș crede în prostii și vrăjitorii, aș putea crede chiar că e un presentiment. De când am avut senzația că sunt urmărit ieri, n-am mai fost în stare să mă concentrez la muncă – și nu suport genul ăsta de distragere. Munca e singurul lucru pe care merită să te concentrezi, până la urmă. Așa că, atunci când îmi ridic privirea de la rapoartele de închiriere din poală și văd fata mergând prin ploaie, îmi spun că nu e problema mea nenorocită. Am fost lăsat în ploaie și eu. La propriu și la figurat. E sfârșitul lumii doar dacă permiți să fie. Și cu siguranță nu mi-am permis autocompătimirea. Oricine ar fi străina asta, n-ar fi trebuit să fie atât de proastă încât să-și uite umbrela. Poate va învăța o lecție din faptul că a rămas blocată pe bucata asta lungă de drum fără ajutor. Dumnezeu știe, când m-am confruntat cu același obstacol, am decis să-mi schimb viața. Am decis să nu mai fiu lăsat niciodată în ploaie – și nu am mai fost. La treizeci și unu de ani, eu sunt cel care pleacă acum. Ignorând înțepătura din piept – și în ciuda eforturilor mele de a ignora fata – mă aplec înainte pe bancheta din spate ca să o văd mai bine când trecem pe lângă ea. "Oprește." Ordinul ăsta răstit către șofer e scos dintr-un ungher adânc, neatins, din interiorul meu. În timp ce stau și mă holbez la apariția de dincolo de geam, mâncărimea dintre omoplați se atenuează și dispare complet. Nu-mi place asta. Nu-mi place deloc. Cine e... creatura asta? E udă până la piele, rochia ei subțire fiind lipită de un corp strâns și tânăr. Părul lung și blond e lipit de umeri, gât și frunte. Și zâmbește. Nu-mi dau seama că m-am apropiat cât de mult am putut de geam până când respirația mea sacadată aburește geamul și-mi încețoșează vederea. Înjurând cu nerăbdare, trântesc ușa din spate și ies, încheind haina costumului. O acțiune pe care o fac în mod normal din obicei, dar de data asta servește și ca metodă de a-mi ascunde erecția. La naiba. Nu-mi amintesc ultima dată când o anumită femeie m-a excitat. Am fost cu femei, bineînțeles, dar prefer eficiența propriului meu pumn. E rapid și nu necesită nicio conversație. Mă angajez în sex sau masturbare doar pentru a satisface nevoile corpului meu. Nu pentru plăcere. Cu siguranță nu pentru dragoste. Pe scurt, sunt șocat să mă trezesc că sunt teribil de înfometat după fata asta în câteva secunde. Jacheta mea se udă din ce în ce mai tare în timp ce încerc să disting culoarea sfârcurilor ei prin rochia subțire. Cu un ordin interior de a mă pune în ordine, mă întorc în limuzină după umbrelă, o deschid și mă îndrept spre blonda îmbibată cu apă. Apropiindu-mă, sunt dezgustat când sunt atacat de un val necaracteristic de simpatie. Fata nu poate avea mai mult de optsprezece ani. Cine naiba a lăsat-o vulnerabilă aici, îmbrăcată doar într-un jupon? Pentru că, Dumnezeule, cât de vulnerabilă e. Dacă cineva cu intenții mai sinistre ar trece pe aici, ar fi într-un pericol serios, micuța asta frumoasă și fragilă. Așa cum stau lucrurile, nu sunt sigur că e în siguranță de mine. De aproape, atracția mea arde și mai tare. E pur și simplu angelică. N-am mai văzut o gură atât de apetisantă, o piele care imploră mâinile unui bărbat. Țâțe concepute să zăpăcească creierul unui bărbat mai slab. Ochi verzi largi. E o fantezie sexuală și totuși, inocența ei îi dă un aer de a fi aproape... interzisă unui bastard ca mine. Prea dulce ca să fie pângărită. Dintr-o dată mi-e greu să înghit. "Ce naiba faci aici în ploaie?" răcnesc, mult mai tare decât intenționam. Zâmbetul ei se stinge. Clămpănește din ochi. "M-mă plimbam, domnule." Domnule. Cuvântul ăsta vibrează prin mine, lăsând distrugeri senzuale în urmă. "Mergând. De unde?" "De acasă. Am ieșit doar la o plimbare. Nu știam că o să plouă, dar..." Se uită la cer și soarele alege momentul ăsta ca să se ivească printre nori, îmbăindu-i fața în lumină. "Nu mă deranjează. Nu trebuie să te temi de ploaie. Înseamnă doar că îngerii se uită la un film trist." "La ceilalți îngeri, vrei să spui?" Cristoase, n-am vrut să spun asta cu voce tare. Sângele care mi-a părăsit creierul și s-a mutat în zona inghinală mă afectează evident mental. Aproape că s-a calificat drept compliment și nu le împart pe astea. Dacă spui lucruri drăguțe oamenilor, îi faci să vrea să stea pe aproape și nu sunt interesat de companie. Să fiu singur e starea mea preferată. "Presupun că crezi că am să-ți ofer umbrela mea? Nu am să o fac. Ar trebui să fii mereu pregătită pentru o furtună." Fata dă din cap. "Vorbiți despre vreme acum?" șoptește ea. "Sau... ați învățat lecția asta în viață?" Cât de... ciudat că ea e cea într-o rochie transparentă, dar eu sunt cel care se simte complet expus aici. E ceva la ea care mă face să mă simt descoperit. Ca și cum ar putea vedea direct prin mine. Poate chiar a căzut din cer? "Ambele," murmur, răspunzând în sfârșit la întrebarea ei. "Întotdeauna pui străinilor întrebări atât de personale?" Se gândește la asta. "Nu prea întâlnesc mulți străini." "Evident că nu," zic eu tăios. "Nu recunoști pericolul pe care îl reprezintă când ești singură, plimbându-te în asta..." Îmi plimb un deget de-a lungul tivului scurt al rochiei ei. "Zdreanță." Când îmi ridic privirea înapoi de la coapsele ei cremoase, sunt surprins să o găsesc cu ochii închiși, cu respirația tăiată. Cu siguranță nu pentru că i-am atins rochia...? "O, nu știu," murmură ea. "Nu toți străinii care ar trece pe aici ar fi răi. Unul dintre ei ar putea fi un bărbat amabil care ar împărți umbrela cu mine." "Nu-mi împart..." Arunc o privire în sus, uimit să constat că acum îi acopăr capul cu umbrela mea. Punându-ne pe amândoi sub ea. Mult prea aproape pentru liniștea mea sufletească. Miroase a mere proaspete. Fata chicotește la consternarea pe care n-am reușit să o ascund. "N-o să spun nimănui că ești un sensibil. Nu-ți face griji." O țin o lecție despre siguranță, dar răsucirea pe care mi-o provoacă în piept e de două ori mai periculoasă. Interacțiunea asta ar putea să nu însemne nimic pentru ea, dar e cel mai mult am conversat cu cineva din afara angajaților mei în ani de zile. Nu permit nimănui să se apropie. Nu-mi plac oamenii. Sunt leneși, mincinoși, oportuniști, egoiști. Adevăratele lor culori se arată mereu până la urmă. De-asta nu simt niciun pic de remușcare când îmi evacuez chiriașii. Nimeni nu e cu adevărat bun sau demn de empatie. Ca să nu mai spun că am fost la fundul butoiului fără măcar doi bani să-i frec și am construit un imperiu imobiliar de miliarde de dolari. Dacă nu pot face rost de o mie de dolari pentru chirie, pot să plângă într-un râu. Faptul că fetișcana asta mi-a trecut de apărare nu-mi convine. Nu-mi place să-mi fie contestată indiferența. Mai ales nu-mi place fărâma de satisfacție pe care am avut-o când m-a numit amabil. Nu sunt. Din anumite motive, vreau ca ea să știe asta. Za boží milosti.