E incredibil cât de repede s-a dus planul meu pe apa sâmbetei odată ce m-am trezit față în față cu bărbatul cu care presupun că trebuie să negociez. Corpul meu pentru casa noastră. Sau mai bine zis, e planul mamei pe care nu reușesc să-l pun în aplicare. Ea e cea care m-a lăsat la mai puțin de un kilometru de conacul cu porți al proprietarului nostru, sfătuindu-mă să merg pe drum la nesfârșit, în speranța că William se va opri să-mi ofere ajutor. Ne-am gândit să ajungem pur și simplu la el acasă și să cerem să facem trocul, virginitatea mea în schimbul anulării evacuării, dar mama nu a crezut că ar funcționa cu un bărbat atât de șiret ca William. Mai întâi trebuie să-l prinzi pe sub piele, draga mea. Fă-l să nu poată spune nu. Dacă cineva poate face asta, tu ești aceea. Udă leoarcă pe scaunul scump de piele al limuzinei, nu am nicio idee dacă reușesc. William mă privește din capătul întunecat al vehiculului, cu picioarele lungi întinse în fața lui, cu o încruntare pe fața lui dur și atrăgătoare, în timp ce mă analizează, cu degetele în formă de turlă în fața gurii. Chiar e rău. Necizelat. Pretențios. Nici măcar nu mi-a recunoscut numele de familie – numele de familie al familiei pe care a decis să o evacueze. Dar, ca întotdeauna, ca de fiecare dată când a venit în cartierul meu să ridice chiria, simt că există mult mai mult sub suprafață. Dincolo de tot țesutul cicatricial din jurul inimii lui. În adâncul sufletului, e genul de bărbat care nu s-ar putea abține să nu țină umbrela pentru mine. Când voi ști dacă l-am prins pe sub piele? O parte din mine vrea să trântească adevărul acum – că sunt unul dintre chiriașii pe care îi dă afară. Că am venit să-i ofer sex ca să-mi lase familia să stea. Dar dacă spune nu și timpul meu cu el se termină la fel de repede cum a început? Voi pierde singura mea șansă de a ajunge la bărbatul de sub exteriorul diabolic. Voi rata ocazia de a afla despre el. De a petrece timp în prezența bărbatului la care visez de când l-am văzut prima dată. Încă puțin. Apoi voi explica. Îi voi da adevărul și voi accepta decizia lui. Sunetul pietrișului scrâșnind, urmat de un zumzet mecanic, mă face să mă uit pe fereastră, văzând limuzina trecând prin două porți înalte, din fier forjat. Apoi accelerăm pe o alee lungă, mărginită de copaci, cea mai mare casă pe care am văzut-o vreodată apărând la cotitură. "Acolo locuiești?" șoptesc, întorcându-mă pe scaun. "Singur de tot?" "Dumnezeule, da. Binecuvântat singur." "Nu te simți niciodată singur?" "Niciodată." Ochii lui sunt atât de intenși, aterizând pe fiecare parte a mea deodată, mâna lui coborând să-și ajusteze catarama aurie a curelei. "Așa sunt obișnuit. Nu știu altceva. Nu mi-ar trece niciodată prin cap să fiu singur." Asta sună teribil de trist pentru mine, dar îmi țin compasiunea pentru mine, simțind că nu ar fi bine primită. "Uneori îmi place să fiu și singură. Mă furișez în dulapul mamei să scriu în jurnalul meu." Mă bâlbâi la ultimul cuvânt, îngrijorată că am spus ceva care m-ar putea da de gol ca chiriașă. Bărbatul ăsta nu-i cunoaște pe oamenii care locuiesc în clădirile lui, totuși. Tot ce suntem sunt numere într-un registru pentru el. Habar n-are despre oamenii care locuiesc între pereți. "Cred că nimic nu poate fi mai bun decât liniștea, dar apoi deschid ușa dulapului și simt mirosul de pui fript al mamei. Și-i aud pe frații mei certându-se pentru telecomandă și e...acasă." "Ce frumos pentru tine." Se foiește pe scaun. "Îmi dau seama că nu te-am întrebat câți ani ai. Dacă încă scrii într-un jurnal, poate ești mai tânără decât credeam." "Am optsprezece ani." Îmi ard obrajii la acuzația că hobby-ul meu preferat mă face imatură. "Oamenii de toate vârstele pot scrie într-un jurnal." Trece tăcerea. Apoi, "Presupun că ai dreptate." Își drege vocea cu putere. "Dacă oameni precum generalii de război sau filosofii antici nu ar fi scris în jurnale, ne-ar lipsi bucăți din istorie." Temperatura feței mele scade. Își dă William seama că a spus asta ca să mă facă să mă simt mai bine? Răspunsul ar putea fi da sau nu, bazându-mă pe încruntarea lui. "Nu există ceva ce faci ca să te relaxezi și să-ți aduni gândurile?" întreb. Un zâmbet rău îi curbează buza superioară. "Chiar vrei să știi răspunsul la asta?" Răsuflarea mi se taie, chiar dacă nu știu exact la ce se referă. Simt doar că e de natură sexuală. Înainte să-l pot întreba, râde încet și continuă. "Aș putea să-ți spun că înot în piscina mea, joc tenis pe terenurile mele sau călătoresc, dar aș minți. Am plăcere să cumpăr proprietăți imobiliare și să fac bani. Asta e tot. Nu am nevoie de altceva." Limuzina se oprește exact în acel moment. Ne privim unul pe celălalt de la câțiva metri distanță până când șoferul deschide ușa și William coboară, întinzându-și mâna prin deschizătură și așteptând să o iau. Ceea ce fac. Și apoi sunt un dezastru ud leoarcă cu pantofi clămpănind, urcând treptele spre un conac somptuos. Inima îmi bate nebunește în piept la simpla idee de a intra. E mai mare decât toate clădirile de pe strada mea la un loc, și încă pe atât. Nu există floricele sau accente familiare la exterior. E cărămidă roșie strictă și fier forjat. O ușă înaltă, impunătoare, care se deschide larg când ne apropiem, o menajeră cu buza superioară rigidă dându-se la o parte pentru a ne permite intrarea. William mă apucă de încheietura mâinii și mă ghidează peste prag, vorbind repede cu femeia mai în vârstă, perfect coafată. "Ea e Grace. Va sta cu mine în seara asta. Să aibă ce vrea, când vrea. E clar?" "Foarte clar, domnule." Menajera se întoarce spre mine, fără a arăta nicio reacție la hainele mele ude. "Pot să vă aduc ceva, domnișoară?" Încep să refuz, bineînțeles. Am fost crescută să fac lucruri pentru mine și pentru cei mai în vârstă. Nu invers. Dar William a promis că mă va răsfăța și există două cuvinte care îmi șoptesc în cap de când le-a rostit în limuzină. Piscină. "Mi-ar plăcea să înot," trântesc. William se oprește din a-și scoate haina. "Acum? N-ai prefera să te încălzești după ce ai stat în ploaie?" "Sună bine, dar...n-am mai văzut niciodată o piscină la casa cuiva. Ei bine, doar la televizor." Simțindu-mă cam patetică, îmi îmbrățișez coatele strâns. "Există o piscină comunitară lângă...lângă locul unde locuiesc, dar e mereu plină. Nu poți înota doi metri fără să te lovești de cineva și substanțele chimice mă ard la ochi. M-am gândit doar că ar fi frumos, dacă nu e nicio problemă." William se uită ciudat la mine, într-un fel pe care nu-l pot descifra. "Sigur că nu e nicio problemă." Am impresia că a vrut să sune mai tăios decât a sunat. "Vom avea nevoie de un prosop cald jos, Pauline. Și un halat." "Da, domnule. Să-i caut un costum de baie domnișoarei Grace?" Un mușchi tresare în obrazul lui, acei ochi de prădător măturând partea din față a rochiei mele indecent de transparente. "Nu va fi necesar."