Totul mă durea. De fiecare dată când simțeam că revin la realitate, o pulsație surdă îmi invada capul, transformându-se într-o durere ascuțită, sfâșietoare. Am încercat să deschid ochii, dar în zadar. Mirosul specific și bipăiturile constante ale unui monitor îmi spuneau că mă aflu într-un spital. Am vrut să mă ridic, să mă uit în jur și să cer cu disperare vești despre copilul meu, să știu dacă era bine, dar eram prea slăbită. Înainte să pot încerca din nou, am simțit o înțepătură bruscă în braț și am căzut iar într-un somn greu, fără vise. Ore, zile, poate chiar săptămâni s-au scurs fără ca eu să-mi dau seama. Când m-am trezit, de data asta, pleoapele mi s-au ridicat ușor, dezvăluind pereții albi, impersonali, ai camerei de spital în care eram prizonieră. Lumina fluorescentă m-a lovit drept în ochi, dar am clipit de câteva ori până m-am obișnuit cu ea. Am aruncat o privire rapidă în jur. Era un salon privat, un singur pat se afla acolo. Perdelele într-o nuanță ștearsă erau trase, lăsând să se vadă cerul plumburiu de deasupra orașului agitat. În acel moment, ușa s-a deschis și a apărut o asistentă. Părea surprinsă, dar și ușurată să mă vadă trează. — Bună dimineața, doamnă Crawford, m-a salutat cu un zâmbet cald, apropiindu-se de un dosar pe care l-a consultat rapid. Presupun că acolo erau toate informațiile mele. Am dat scurt din cap, incapabilă să vorbesc. Asistenta a verificat monitorul, a părut mulțumită de ce a văzut, apoi a închis dosarul și s-a uitat la mine. — Copilul meu e bine? Vă rog, spuneți-mi că e totul în regulă după ce s-a întâmplat! Cuvintele mi-au scăpat printre buze, sunând ciudat, aproape isteric, în disperarea mea. — Ați pierdut mult sânge, doamnă Crawford, a răspuns ea. Am simțit un val de furie că încă mă numea cu numele lui Dante. Am privit-o fix, iritată că nu-mi răspunde direct. — Este… copilul… meu… bine? Am rostit fiecare cuvânt rar, cu un instinct animalic gata să o atace pe Pheobe dacă s-ar fi întâmplat ceva cu bebelușul meu. — Trebuie să vă calmați. Totul este în regulă. Copilul dumneavoastră este bine, nu a pățit nimic. Dar trebuie să vă relaxați, a spus ea cu o voce calmă, neafectată de izbucnirea mea de furie. Am inspirat adânc, încercând să-mi calmez corpul, și m-am simțit ușurată să știu că micuța viață din mine era în siguranță. — Simțiți durere undeva? a întrebat asistenta, cu îngrijorare în ochi. — Mă doare capul, dar suport, am răspuns cu vocea răgușită. Am dus mâna la bandajul de pe frunte și am tresărit când am atins o zonă sensibilă. — Vă aduc imediat calmante, a spus asistenta, întorcându-se spre ușă. Dar aveam nevoie să știu mai multe. — Sunteți sigură că e totul bine? Cu mine? Cu copilul meu? am insistat. S-a oprit și s-a uitat la mine. Mi-am ținut respirația pentru o clipă. — Ați căzut destul de rău. Din fericire, lovitura la cap nu a fost gravă. Iar copilul dumneavoastră este perfect sănătos, vă asigur, a spus ea cu un zâmbet cald. De data asta, am simțit cum toți mușchii mi se relaxează. — Mai doriți să știți ceva? a întrebat. Am dat imediat din cap. — De cât timp sunt aici și când pot pleca? Trebuia să știu. Putea să spună orice, de la câteva ore la câteva luni, și aș fi crezut-o. — Trei zile. Veți fi externată mâine, după ce medicul va face ultimele verificări, m-a informat ea. Am aprobat din cap. După ce asistenta a plecat, mi-au adus o tavă cu mâncare: un mic dejun consistent și un bol cu fructe. Ar fi trebuit să fiu moartă de foame, dar nu aveam deloc poftă de mâncare. De fapt, numai vederea mâncării îmi provoca greață. M-am forțat să mănânc câteva fructe, gândindu-mă mai mult la copil decât la mine. Trebuia să vorbesc cu Dante încă o dată înainte de a semna actele de divorț. Poate că, dacă l-aș fi prins singur, fără Pheobe prin preajmă, ar fi fost mai dispus să mă asculte. Of, Pheobe! Simțeam o ură nouă, intensă, pentru ea. Era o femeie perfidă, care a încercat să ne rănească pe mine și pe copilul meu, după ce a aflat că sunt însărcinată. Pentru o secundă, m-am gândit că poate i-a spus ea lui Dante, dar mi-am dat seama imediat că nu ar face asta, de teamă să nu-și piardă poziția. Cu toate aceste gânduri învârtindu-se în capul meu, durerea de cap s-a intensificat. Trebuia să mă opresc. Lângă tavă se afla telecomanda televizorului, montat cam sus. L-am pornit și am simțit un nod în gât. Dante și Pheobe erau îmbrățișați. Pheobe se agăța de reverul sacoului lui, în timp ce Dante o ținea de spate. Se sărutau pasional, zâmbindu-și unul altuia. O durere ascuțită mi-a străpuns inima ca o sabie cu două tăișuri. Blițurile aparatelor foto se declanșau neîncetat, iar ei zâmbeau și făceau cu mâna paparazzilor. Dante o ținea strâns lângă el, în timp ce se îndreptau spre mașina care-i aștepta. S-au oprit chiar înainte de a urca și s-au sărutat din nou, lung și pasional, pentru fotografi. O parte din mine încă spera, oricât de absurd ar fi fost, că Dante nu era chiar atât de îndrăgostit de ea pe cât părea. Credeam că mai am o șansă să repar lucrurile, să-l fac să înțeleagă și să-l conving să se întoarcă la mine. Dar, văzându-l așa, în lumina blițurilor, afișându-și public afecțiunea, am știut că Dante nu se va răzgândi. Făcuse o alegere: Pheobe. Un val de tristețe m-a cuprins din nou. Mi-am amintit de momentele frumoase din căsnicia mea cu Dante. M-am străduit atât de mult, am jucat rolul soției perfecte, virtuoase, i-am fost alături necondiționat. Nu i-am dat niciodată motive să mă critice. Și la ce a folosit? Nu am obținut decât suferință. Am oftat cu amărăciune, apoi am simțit ochii arzând și lacrimi calde mi-au inundat obrajii. La naiba cu el! La naiba cu el că mi-a făcut asta! Atunci am înțeles că nu mai avea rost să încerc să-l fac să înțeleagă. Aș fi arătat doar ca o proastă. Dar… copilul meu, micuțul meu nevinovat! Mi-am mângâiat burtica cu tandrețe, știind că acolo se afla o viață nouă, sacră. O viață care merita mai mult. Trebuia să merg mai departe, să-l uit pe el. Nu doar pentru mine, ci și pentru copilul meu. Era o concluzie dureroasă, dar necesară. După ore de insomnie, durere și lacrimi, știam ce trebuia să fac. A doua zi dimineață, fără să mai ezit, am căutat numărul lui Dante în telefon și am decis să-i trimit un mesaj, punând capăt odată pentru totdeauna. „Te rog, trimite-mi cât mai repede actele de divorț. Le voi semna cu plăcere. -Sophia.” Degetul meu a ezitat deasupra tastei „Trimite”, dar am apăsat-o înainte de a mă răzgândi. În secunda următoare, am simțit o ușurare. Acum nu mai rămânea decât să-mi împachetez lucrurile și să plec pentru totdeauna.