Capitolul doi: "Nu poți pur și simplu să te întorci la a fi indiferent față de existența mea, așa cum ai fost în ultimii câțiva ani, Harper?" Întârziai cu mai bine de douăzeci de minute la ora de engleză. Și ora mea de engleză era la celălalt capăt al școlii. Super. Universul mă urăște! Să nu mă înțelegeți greșit! Nu era ca și cum muream de nerăbdare să ajung la curs, doar că nu mai întârziai niciodată la curs și gândul ăsta mă tulbura cumva, chiar dacă întârzierea nu era în întregime vina mea. Lasă asta! Nu a fost deloc vina mea. Am alergat tot drumul, cât de repede mă țineau picioarele, și ghici ce, doamna Wilson nici măcar nu era acolo, și iată-mă pe mine, gâfâind, ca să-mi pot trage sufletul. Uau. Ce să mai vorbim despre a fi responsabil. Când am intrat în clasă, discuțiile au încetat și toată lumea s-a uitat în sus. Când toată lumea și-a dat seama că eram doar eu și nu profesorul, și-au reorientat atenția spre ceea ce făceau înainte. Am scanat clasa pentru un loc gol și singurul loc disponibil era cel din fața lui Harper Cain, care era ocupat să sugă fața unei fete. Tipul ăsta are niște probleme hormonale grave, vă spun. Comportamentul lui nu este deloc normal. Nici măcar nu era aceeași fată cu care l-am văzut în cămara îngrijitorului. Cum o chema, Maria, parcă?! Adică, la propriu. Ce. Dracu. Ar putea fi mai nesimțit de atât?! Nici măcar nu o săruta subtil sau încerca să fie discret. Își împingea limba cu toată forța în gâtul bietei fete. Ea stătea pe genunchii lui și îi gemea numele între săruturi. Doar uitându-mă, eram destul de sigură că o durea la sân, pipăind-o atât de tare. Ghici ce, ei nici măcar nu-i păsa. În ce lume am ajuns?! Adică, eram doar eu sau mai credea cineva că acest tip de comportament era extrem de nepotrivit în public?! Poate măcar să respire fără ca vreo fată să atârne de brațul lui sau să se agațe de limba lui ca și cum viața ei ar depinde de asta?! Dezgustător. Dacă ar fi depins de mine, m-aș fi așezat pur și simplu în celălalt colț al camerei, departe de acest STD ambulant de om-copil. De preferință, aș sta în celălalt colț al școlii, departe de el. Mi-am trântit cărțile pe birou și m-am așezat pe ultimul loc disponibil, în fața lui Harper. Foarte reticentă, aș putea adăuga. Fiind atât de aproape, puteam auzi fiecare oftat, gâfâit și geamăt. Omorâți-mă deja. Depășise cu mult stadiul de disconfort. Ce jocuri joacă universul cu mine?! Mi-am scos telefonul din blugi, mi-am pus căștile și am dat drumul la niște muzică, suficient de tare ca să acopere sunetele care veneau din spatele meu. După două melodii, ușa s-a deschis brusc și o doamnă Wilson îmbujorată a intrat cu materialul bluzei ei de cașmir ciufulit, cu nasturii desfăcuți și cu părul zbârlit în milioane de direcții diferite. Chiar e salivă pe partea laterală a feței ei? Chiar a dormit tot timpul ăsta? Atât de profesional. Încă puțin gâfâind, ne-a cerut să ne deschidem cărțile la pagina 320 și a încercat să netezească cutele de pe bluză. Cuvântul cheie fiind încercat. Mi-am dat ochii peste cap la comportamentul imatur. Mi-am scos căștile și mi-am băgat telefonul înapoi în blugi. "Psst." "Psst." Cineva m-a atins pe umăr și m-am întors să mă uit la Harper, care s-a aplecat înainte pe scaunul lui ca să vorbească cu mine. "Ce?" am șuierat. "Ai un pix?" Am oftat și am decis că nu merita efortul de a mă certa. Bineînțeles! La ce mă așteptam de la el?! Pur și simplu am scotocit prin geantă și i-am întins un pix. După vreo două minute, respirația lui îmi gâdila ceafa. "Psst." "Ce?" am întrebat, fără să mă întorc. "Bună, sunt Harper." Îmi puteam imagina zâmbetul infam de pe fața lui, pe care toți băieții răi se pricep să-l afișeze. O, DOAMNE. Vorbea serios? Dădea pe mine? Chiar în mijlocul orei? Și imediat după ce l-am văzut sărutând pe altcineva cu puțin timp în urmă? "Da, știu." Am scrâșnit din dinți. Voiam doar să mențin această conversație cât mai scurtă posibil, dacă se poate numi măcar o conversație replicile mele scurte. Mi-am întors atenția înapoi spre partea din față a clasei, unde doamna Wilson tocmai vorbea plictisitor despre un roman care era în programa noastră. "Psst." L-am ignorat. "Psst." Doar ignoră-l. "Psst." M-a atins pe umăr. L-am ignorat și am copiat orice credeam că vorbea doamna Wilson. "Psst." Atinge. "Psst." Atinge. "Psst.". Atinge. "Psst." "Ce naiba, Harper?" am șuierat, având grijă să-mi țin vocea suficient de joasă ca să nu atrag atenția, dar să poată trece cu ușurință drept veninoasă. Buzele lui s-au crispat într-un zâmbet și ochii lui au scânteiat ștrengărește. "Nu e vina mea. Tu erai cea care mă ignora." Da, nesimțitule. Acum înțelege mesajul. Te ignor pentru că nu vreau să vorbesc cu tine. Nu ai creier? "Nu poți pur și simplu să te întorci la a fi indiferent față de existența mea, așa cum ai fost în ultimii câțiva ani, Harper?" "Hai, lasă. Acum ai atenția mea. Compensez timpul pierdut." Încă îi simțeam zâmbetul, chiar dacă eram cu fața înainte și nu mă uitam înapoi la el. Mi-am dat ochii peste cap și am rezistat impulsului de a geme cu voce tare. "Ok. În primul rând, asta a fost cea mai proastă replică de agățat din toate timpurile. În al doilea rând, nu sunt interesată. Și în al treilea rând, Du-te dracu." Atitudinea lui calmă s-a schimbat și părea supărat. Furios chiar. Aww. Nu a mai fost respins niciodată frumușelul? Ți-am dezumflat egoul, curvarule? Awww. Dar nu-mi pare rău deloc. Merită-ți. Am zâmbit. Harper a deschis gura să spună ceva, care eram sigură că nu ar fi fost frumos dacă aș fi ținut cont de trăsăturile lui faciale. Dar înainte de asta, a sunat clopoțelul. Mi-am adunat lucrurile și practic am fugit din clasă. *** Știți care este cea mai bună parte a oricărei zile de școală? Sună clopoțelul care marchează sfârșitul zilei. Dacă aș fi vrut să arăt ca o persoană dementă sub influența drogurilor, aș fi sărit ca o maniacă nebună și aș fi cântat un cântec rock stupid despre recâștigarea libertății mele pe tot drumul de la ultima mea oră până la dulapul meu. Asta simțeam, oricum. Dar, ca o persoană normală, m-am mulțumit cu un zâmbet și un mic salt în pasul meu. Când am ajuns la dulapul meu, le-am văzut pe Samantha și Natalie așteptându-mă la dulap. Ah! Cele mai bune două prietene ale mele. Natalie avea părul blond căpșună și ochi albaștri, în timp ce Samantha avea părul castaniu cu ochi gri. Amândouă erau foarte frumoase și foarte înalte. În timp ce Natalie avea o personalitate sălbatică, Samantha era cloșca grupului nostru. În timp ce eu eram tipul liniștit și inteligent, care avea o medie de 4.0 și eram gata să-mi încerc viața în orașul mare. Unde naiba erau astea două în timpul prânzului, oricum? Și despre ce vorbeau? De ce erau amândouă atât de entuziasmate? Mi-am îndreptat umerii ca și cum m-aș pregăti pentru un război. M-am apropiat de cele mai bune prietene ale mele cu ochii îngustați și cu cea mai bună expresie intimidantă pe care am putut să o obțin. Și bineînțeles, au văzut direct prin ea. La naiba. "Unde naiba ați fost voi două când Melanie a înnebunit pe mine în timpul prânzului?" Am arătat cu degetul acuzator spre cele două. "Am întârziat." Au ridicat din umeri nonșalant. Înainte să le pot acuza că mint, Natalie m-a apucat de ambele brațe și a început să vorbească entuziasmată despre un fel de petrecere, care se pare că urma să aibă loc mâine. "O petrecere? Într-o seară de școală?" le-am întrebat. "O, da. Va fi grozav, știi. Toată lumea va fi acolo. Ca și toată lumea." A țipat Natalie, în timp ce Samantha doar și-a dat ochii peste cap. Mi-am pus cărțile în dulap și l-am trântit. Noi trei am început să mergem spre parcare, unde erau parcate mașinile noastre. "Ce e atât de special la petrecerea asta, oricum?" "Mâine este a optsprezecea aniversare a lui Harper", mi-a spus Natalie cu o voce cântătoare. "Și? Ce e atât de special în asta?" "Glumești? Mâine este a optsprezecea aniversare a lui! Ar putea să-și găsească pe ma... oof" Samantha a întrerupt-o pe Natalie înfigându-și cotul într-un mod nu atât de subtil. I-am privit pe amândouă cu suspiciune. "Ce aveai de gând să spui?" Samantha a tușit nervos și Natalie a oftat pur și simplu. "Ei bine, mâine ar putea fi foarte bine ziua în care școala noastră își poate pierde cel mai mare frângător de inimi." "De ce, Harper o să moară și o să facă lumea un loc mai bun?" Am râs. "Nu, doar spun, știi, poate că va găsi pe cineva mâine, și nu știu, poate, va vrea să se angajeze." Natalie se foiea nervos. M-am uitat la ea câteva secunde și am râs. Cu putere. Aveam probleme cu respirația, dar totuși, nu am putut să-mi controlez râsul. Am tras aer adânc în piept și am râs din nou. "Ok, de ce crezi că mâine se va trezi o persoană diferită și va avea motivația să se angajeze cu vreo fată." Amândouă s-au uitat una la alta nervoase. M-am uitat în jurul parcării în căutarea unui BMW albastru închis. Da, asta era mașina mea, când ochii mei au aterizat pe subiectul conversației noastre. "Doar uitați-vă la el." Amândouă și-au întors capetele în direcția în care am arătat, ca să se uite la Harper Cain care, încă o dată, se săruta cu o altă fată în timp ce se sprijinea de mașina lui. O pipăia de fund și ea se ținea de el ca și cum viața ei ar depinde de asta. "Astăzi, l-am văzut combinându-se cu Maria în cămara îngrijitorului. Apoi, l-am văzut sărutându-se cu o altă fată în sala de engleză. Și iată-l sărutându-se cu o altă brunetă. Trei fete într-o zi, oameni buni. Și nici măcar nu sunt sigură de câte au mai fost." "Ei bine, da. El este un....... um, jucător. Nu negăm asta." A spus Samantha. Natalie a dat din cap. "Da, adică, doar spun, poate că vreo fată îl dă peste cap?" "Despre ce fată vorbești, Natalie? Nu s-a mai sărutat deja cu fiecare fată din școală?" Mi-am dat ochii peste cap la sugestia ei. "Nu știu. Doar spun, știi, că s-ar putea schimba." Samantha a râs nervos. Pur și simplu se comportau atât de ciudat. "Știi", mi-am descuiat mașina și mi-am aruncat geanta pe scaunul pasagerului, "în ziua în care se va schimba, voi dormi cu el eu însămi. Vă dau cuvântul meu." Am râs, dând din cap cu veselie. Amândouă au râs nervos, au făcut un contact vizual ciudat una cu alta, mi-au făcut cu mâna și s-au îndreptat spre propriile mașini. Am dat din cap și am râs în șoaptă. Se schimbă Harper Cain? Aș putea râde la nesfârșit de această idee.