— Nu e nevoie, domnule Fowler, spuse Jane cu dispreț, trăgând adânc aer în piept și lăsând în sfârșit să iasă la iveală adevărul care se cocea în inima ei. Continuă: — O iubiți atât de mult pe Maddie încât nu vreți pe nimeni altcineva care să-i conteste statutul de moștenitoare a familiei Fowler. Vă voi da ce v-ați dorit. De acum înainte, relația mea cu familia Fowler s-a terminat, și nu mai sunt membră a familiei voastre! Cu asta, Jane simți o povară imensă ridicată de pe umeri și urcă scările fără a se uita înapoi la expresiile uluite ale celor din familia Fowler. După ce s-a întors jos cu bagajele făcute și gata de plecare, toți ceilalți erau zguduiți până în măduva oaselor. Jane stătea acolo doar cu o geantă simplă și un rucsac banal. Aruncă o privire rece spre ei și ieși în grabă din vilă. — Stai pe loc!, strigă Jack. În cele din urmă, găsi curajul să vorbească. — Ești serioasă, Jane? — Mai serioasă de atât nu se poate, domnule Fowler. Nu asta v-ați dorit cu toții?, răspunse Jane sarcastic, ieșind din casă fără a se uita înapoi. Madelyn nu putu să nu simtă un sentiment de triumf. Nu avea idee de ce Jane ar renunța de bunăvoie la poziția sa în familia Fowler, dar era ușurată că s-a întâmplat asta. Entuziasmul lui Madelyn era la cote maxime, dar trebuia să joace un rol. — Peter, te rog, du-te și vorbește cu Jane. Eu sunt cea care trebuie să plece, nu ea, imploră Madelyn, cu lacrimi șiroind pe față. — Jane este doar supărată pentru că ați înțeles-o greșit. Te rog, du-te și vorbește cu ea. Madelyn țipa și plângea incontrolabil, trăgându-l de braț pe Peter, dar el nu reacționa imediat. Emoții se învârteau în Peter. Credea că ținerea lui Jane acasă nu ar face decât să creeze probleme familiei și să amenințe poziția lui Madelyn, așa că își dorea ca ea să se descurce singură. De asemenea, Peter trebuia să recunoască că Jane era sora lui. Nu putea să nege asta. Mai mult, știa că Jane pleca doar pentru că această familie o rănise profund. Peter știa că acțiunile sale jucaseră un rol în decizia ei de a pleca, făcându-l să se simtă groaznic. Madelyn era neliniștită pentru că observase că Peter ezita. Realiză că celor din familia Fowler le păsa încă de Jane. Se simți norocoasă că, dacă nu ar fi luat măsuri mai devreme, poziția ei în familia Fowler ar fi fost în pericol. — Bine! Ieși afară! Și să nu te mai întorci niciodată! Eu, Jack Fowler, te dezmoștenesc ca fiică!, răcni Jack, cu temperamentul crescând. Nu-i venea să creadă că Jane îndrăznea să-l amenințe și să rupă legăturile cu familia Fowler. Jack nu era genul de persoană care să se sperie ușor de amenințări, deoarece fusese mult timp în lumea afacerilor necruțătoare și întâlnise tot felul de oameni nemiloși. Spera că Jane își va vedea greșeala, își va cere scuze și se va alătura din nou familiei Fowler. La urma urmei, Jack credea că a fi moștenitorul de drept al unei averi considerabile era atât de atrăgător încât nimeni nu ar putea spune nu. — E de ajuns, Jack!, strigă brusc Anna către el. Jack se retrase, temându-se de reacția soției sale. — Te rog, du-te și vorbește cu Janie, mamă, o imploră Madelyn pe Anna, schimbându-și strategia în retragere. — Mă duc să văd ce face, Jack. Peter, ai grijă de Maddie, spuse Anna, urmând rapid pașii lui Jane. — Tati, Peter, totul e din vina mea. Dacă nu aș fi plâns, nu ați fi înțeles greșit ce a spus Janie și lucrurile nu ar fi ajuns atât de rău. Sunt o persoană care creează probleme, așa că ar trebui să părăsesc familia Fowler..., Madelyn căzu la pământ și își acoperi fața, ca și cum s-ar simți incredibil de vinovată. Inima lui Peter fu rănită când văzu cât de supărată era Madelyn. Îi spuse repede: — Nu este vina ta, Maddie. Ai tot dreptul să te simți tristă. Am făcut o greșeală când te-am mințit și am creat această harababură. Jack lăsă un suspin. — Bine, Peter, trebuie să o duci pe Maddie înapoi în camera ei ca să se odihnească. Mă voi ocupa eu de restul. Anna o ajunse din urmă pe Jane și strigă: — Jane, stai! Jane se opri, se întoarse brusc și o întrebă pe Anna într-un ton rece. — Doamnă Fowler, ce doriți? Anna explică: — Știu că ești rănită, ne învinovățești, dar dacă îți ceri scuze, ne vom cere scuze și noi. Nu poți să te mai oprești din amenințările cu ruperea legăturilor cu noi tot timpul? Nu este ceea ce crezi tu! Oricum ai spune, ești tot fiica mea, sângele meu, carnea mea. De ce nu te-ar vrea familia Fowler? Îi era greu Annei să aleagă între Jane și Madelyn, deoarece ținea la amândouă în egală măsură. Jane era încă importantă pentru Anna. Jane fu copleșită de emoție când observă lacrimile din ochii superbi ai Annei. De mai multe ori în viața ei anterioară, Jane renunțase la speranță și își dorise să moară. Persuasiunile Annei o făceau mereu pe Jane slabă și își dorea să fie cu familia ei. Ca urmare, Jane se afunda tot mai mult în noroi și, în cele din urmă, Madelyn o înscenă și ea muri în incendiu. Jane jură că nu se va mai supune niciodată durerii de a fi abandonată de cei dragi sau de a fi arsă de vie fără ca nimeni altcineva să o consoleze. Jane răbufni: — Nu am nevoie de dragostea dumneavoastră și nu o pot suporta. Vă rog să nu luați nimic din toate astea personal, doamnă Fowler. Eu rup în mod voluntar legăturile cu dumneavoastră. Nu mă voi sinucide și puteți fi sigură că voi avea o viață fericită și împlinită. — Jane..., murmură Anna, încă încercând să o convingă. În timp ce se întindea spre Jane, aceasta ocoli-o în tăcere. Jane spuse în cele din urmă: — La revedere, doamnă Fowler, nu arătați atât de tristă. Ar trebui să vă concentrați asupra lui Madelyn, deoarece ea merită mai mult afecțiunea dumneavoastră, iar eu... Eu ar trebui să am o viață a mea. Jane se hotărâse să rupă legăturile cu ei și dorea să facă acest lucru într-un mod care să nu lase urme. Jane ignoră rugămințile Annei de a rămâne cu familia Fowler și ieși în schimb pe poartă, luându-și lucrurile cu ea. La fel ca prima dată când venise, adusese doar bagaje simple. Singura diferență era că, prima dată când se dusese la familia Fowler, Jane era plină de entuziasm, nervozitate, fericire, frică și alte sentimente, iar acum inima ei era rece ca gheața. Odată ce luă o hotărâre și făcu primul pas, Jane constată că era mult mai liniștită și că nu o durea atât de mult pe cât anticipase când plecase de data aceasta. Așa-numita ei „casă” îi provocase prea multe daune inimii ei, care nu mai puteau fi reparate. Anna fu surprinsă de cât de hotărâtă era Jane când a plecat. Stătea nemișcată, nesigură de ce să facă în continuare. Cu câteva zile în urmă, Jane venise la ea cu ochi nevinovați, spunându-i pe ascuns „mamă”, ca un copil care făcuse o greșeală. Jane tânjea după familie și apropiere, dar pentru că nu-i cunoștea bine pe cei din familia Fowler, îi era teamă să se apropie prea mult de teamă să nu o supere pe Anna. Annei i-ar fi fost greu să creadă că femeia din fața ei era Jane pe care o ținea minte, deși arătau la fel. După ce a părăsit reședința Fowler, Jane și-a târât valiza la vale și a chemat un taxi care să o ducă la următoarea destinație. Șoferul asculta radioul, care difuza în prezent un subiect în tendințe despre moștenitoarea legitimă a familiei Fowler. — Unde mergem, domnișoară?, întrebă el. — Duceți-mă la un hotel din apropiere, unul care să nu necesite înregistrarea cu cartea de identitate, răspunse Jane. Nu avea unde să stea și abia avea bani la ea. Să facă niște bani era prioritatea ei principală acum, deoarece dacă nu putea face asta, nu ar fi putut nici măcar să ia o masă.