Zahara „Zahara...” vocea mă chema de la distanță. „Zahara, trezește-te...” șopti din nou vocea. Era lupul meu, tonul ei nu era atât de uman, ceea ce mă făcu să mă trezesc. Ochii mei erau grei și blocați într-un fel de ceață densă. Probabil unul dintre efectele aconitului. La naiba. „Nu pot, Maya,” i-am răspuns. Maya era neliniștită în conștiința mea, alergând înainte și înapoi și aproape mârâind.