Sophia Drayton stătea vizavi de Luca Alvarez, cu o postură rigidă și inflexibilă, holbându-se la el ca și cum ar fi fost o datorie neplăcută pe care era forțată să o suporte. Degetele ei tamburau ușor pe masă, trădând propria ei nerăbdare, chiar dacă chipul îi rămânea calm. „Nu-mi vine să cred că facem asta”, murmură Luca printre dinți, bătând ușor cu degetele în marginea paharului de vin cu o indiferență studiată. „Ei bine, nu e ca și cum aș fi avut de ales”, răspunse ea tăios, fixându-l cu privirea. „Să nu ne prefacem că vreunul dintre noi vrea să fie aici.” Luca ridică o sprânceană, zâmbind ironic. „Oh, nu fi atât de dramatică. Mi-am imaginat că ai să sari la ocazia de a te căsători în imperiul Alvarez. Toată bogăția și puterea asta? Nu despre asta visează fetițele ca tine?” Ochii Sophiei se îngustară. „Ești delirant dacă crezi că e vorba despre ce vreau eu. Asta e treaba familiei tale, nu a mea. Dacă ceva, eu sunt cea care s-a ales cu un playboy care nu-și poate ține promisiunile.” Luca se lăsă pe spate în scaun, zâmbetul lui lărgindu-se. „Promisiuni? Dragă, nu-mi amintesc să-ți fi făcut vreo promisiune. Dar dacă te aștepți deja să fiu Prințul Fermecător, te așteaptă o trezire brutală.” Buzele Sophiei se strânseseră într-o linie subțire, privirea ei străpungându-l ca o lamă. „Nu mă aștept la nimic de la tine, Luca. Să ne fie clar. Nu-mi doresc această căsătorie mai mult decât o faci tu și nu am de gând să mă prefac că particip la orice fantezie a pus la cale tatăl tău.” Tensiunea dintre ei se intensifică, aerul din sala de mese privată fiind încărcat de ostilitate. Degetele lui Luca se opriră pe paharul de vin în timp ce îi întâlnea privirea direct, refuzând să dea înapoi. „Deci, ce?” întrebă el, cu un ton batjocoritor. „Crezi că poți doar să apari, să faci puțin mofturi, iar tăticuțul tău o să anuleze totul? Urăsc să-ți spulber iluziile, prințesă, dar asta se va întâmpla, indiferent dacă-ți place sau nu.” Mâna Sophiei se strânse în jurul furculiței, degetele ei devenind albe. „Nu-mi spune așa”, răspunse ea tăios, cu o voce joasă și periculoasă. „Nu sunt una dintre jucăriile tale, Luca. Nu am de gând să stau aici și să te las să-mi vorbești de sus.” Luca chicoti, neafectat de furia ei. Dacă ceva, i se părea amuzant focul ei. Nu era ca femeile cu care avea de-a face de obicei... nerăbdătoare să-i facă pe plac, supunându-se voinței sale. Nu, Sophia Drayton avea coloană vertebrală și, oricât de mult îl irita, nu putea nega intriga care mocnea sub frustrarea lui. Za boží milosti, era o femeie cu temperament! „Nu sunt? Atunci ce ești?” întrebă Luca, aplecându-se ușor înainte, cu vocea picurând sarcasm. „Pentru că tot ce văd este o fată căreia i s-a dat totul pe tavă și acum face o criză de nervi pentru că lucrurile nu merg așa cum vrea ea.” Maxilarul Sophiei se încleștă, ochii ei arzând de furie. „Nu ai nicio idee despre cine sunt, Luca. Și dacă crezi că am de gând să mă dau de-a dura și să te las să te porți așa cu mine, te înșeli amarnic.” Tăcerea care urmă a fost grea de provocare, amândoi fiind blocați într-o luptă a voințelor. Luca putea simți pulsul frustrării sale crescând, dar nu avea de gând să o lase să câștige. Nu aici. Nu acum. „Hai să terminăm cu prostiile”, spuse el, cu vocea aspră în timp ce se lăsa din nou pe spate, încrucișând brațele peste piept. „Amândoi știm de ce suntem aici. Asta nu e vreo poveste de dragoste, Sophia. E afacere. Familiile noastre își doresc această fuziune și, indiferent dacă ne place sau nu, suntem pioni în jocul lor. Așa că, încetează să te mai prefaci că o să te lupți să ieși din asta. Se va întâmpla.” Sophia se uită fix la el, cu vocea glacială. „Și care e planul tău măreț, Luca? Să te prefaci că asta e doar una dintre aventurile tale? Să te joci cu mine câțiva ani până te plictisești și mergi mai departe?” Expresia lui Luca se întunecă, răbdarea lui ajungând la limită. „Nu-mi pasă ce crezi despre mine. Dar să ne fie clar un lucru, nu sunt interesat să mă joc de-a căsuța cu tine. Vom trece prin toate etapele, ne vom face familiile fericite, iar apoi vom merge pe drumuri separate. Fără dramă. Fără complicații.” Sophia scoase un râs amar, dând din cap. „Oh, ce convenabil pentru tine. Doar o altă afacere de încheiat, nu? Fără sentimente implicate, fără consecințe. Chiar ești la fel de rece pe cât se spune.” „Rece?” repetă Luca, un zâmbet ironic trăgându-i din nou de buze. „Prefer realist. Vrei o poveste de dragoste? Du-te să găsești pe altcineva. Nu sunt genul potrivit pentru asta.” „Ai încredere în mine”, spuse ea, cu vocea picurând dispreț, „ești ultima persoană pe care aș vrea-o vreodată în viața mea.” „Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, atunci”, replică Luca, deși înțepătura cuvintelor ei persistă mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Nu era sigur de ce îl deranja, dar ceva în felul în care se uita la el, ca și cum ar fi fost sub ea, îl enerva. Pentru un moment, cei doi stătură în tăcere, tensiunea dintre ei fiind palpabilă în timp ce se priveau fix unul pe celălalt. Mintea lui Luca alerga, punând deja la cale modul în care avea să gestioneze această căsătorie, modul în care avea să o facă să funcționeze în condițiile lui. Nu era prost. Știa că Sophia nu era o persoană ușor de manipulat. Dar știa și că, în cele din urmă, ea va trebui să se conformeze. Nu avea de ales. Familiile lor își pecetluiseră deja soarta și nicio cantitate de sfidare nu avea să schimbe asta. „Această căsătorie nu va fi o plimbare în parc, Luca”, spuse Sophia brusc, rupând tăcerea. Vocea ei era calmă acum, dar avea o ascuțime care îl făcu să se oprească. „S-ar putea să crezi că poți controla totul, dar nu o să mă controlezi pe mine.” Luca ridică o sprânceană, intrigat de schimbarea ei bruscă de ton. „Așa să fie?” Sophia îi întâlni privirea cu o determinare de oțel. „Vrei să transformi asta într-o înțelegere de afaceri? Bine. Dar nu te aștepta să particip la orice trip de putere ai tu. Nu sunt o soție trofeu și nu am de gând să te las să dictezi cum merge asta.” Zâmbetul ironic al lui Luca dispăru, fiind înlocuit de o expresie mai serioasă în timp ce se apleca înainte, îngustându-și ochii. „Și ce te face să crezi că ai vreun cuvânt de spus în asta? Ești aici pentru că familia ta are nevoie de această căsătorie la fel de mult ca și a mea. Nu ai nicio influență, Sophia.” Conform articolului 310 din Codul Civil Român, obligațiile asumate prin căsătorie sunt de ambele părți. Sophia nu tresări, hotărârea ei fiind neclintită. „Poate că nu acum. Dar nu mă subestima, Luca. Poate că nu am de ales în a mă căsători cu tine, dar o să mă asigur că vei regreta amarnic că m-ai subestimat.” Luca simți o licărire de ceva, era respect? În adâncul stomacului său. Ea nu dădea înapoi, iar asta îl intriga mai mult decât ar fi vrut să recunoască. „Ai spirit, îți dau dreptate”, spuse el, cu un ton mai blând, dar nu mai puțin intens. „Dar iată care e treaba, Sophia, poți să te lupți cât vrei, dar, la sfârșitul zilei, suntem amândoi în aceeași barcă. Indiferent dacă-ți place sau nu, ești legată de mine. Așa că, poți face asta cât de dificil vrei sau poți accepta inevitabilul.” Sophia se uită fix la el pentru un moment lung, expresia ei fiind indescifrabilă. Apoi, încet, se lăsă pe spate în scaun, încrucișând brațele peste piept în timp ce un zâmbet mic, lipsit de umor, îi apăru pe buze. „Crezi că le-ai pus la punct pe toate, nu-i așa?” spuse ea încet, cu vocea presărată cu ironie. „Că ești în control. Dar iată care e treaba, Luca, nu sunt ca femeile cu care ești obișnuit. Nu am de gând să mă dau de-a dura doar pentru că afișezi zâmbetul ăla arogant și arunci cu numele familiei tale.” Ochii lui Luca se întunecară, temperamentul lui aprinzându-se. Nu era obișnuit să fie provocat așa, mai ales nu de cineva ca ea. Dar, înainte de a putea răspunde, ea se ridică brusc, scaunul ei scârțâind pe podea în timp ce își lua poșeta. „Mult succes cu jocurile tale de putere”, spuse ea peste umăr în timp ce se îndrepta spre ușă. „Dar nu te aștepta să particip.” Luca o privi cum pleacă, cu maxilarul încleștat în timp ce se lupta cu impulsul de a alerga după ea. Era exasperantă și totuși... ceva în refuzul ei de a fi controlată nu făcea decât să-i alimenteze hotărârea. În timp ce ușa se închise în urma ei, Luca se lăsă pe spate în scaun, expirând încet. Avea să fie o problemă. Una mare. Dar, oricât de mult îl irita, nu putea nega fiorul care venea odată cu provocarea. „Bine”, gândi el, un zâmbet lent curbându-i buzele. „Să vedem cât de departe mă poate împinge. Dar un lucru e sigur, nu are de gând să câștige. O voi pune la locul ei, într-un fel sau altul.” Spunând acestea, își ridică paharul și luă o înghițitură lungă și deliberată de vin, focul din ochii lui arzând mai fierbinte ca niciodată. Această căsătorie avea să fie un război, dar Luca Alvarez era mai mult decât pregătit pentru luptă.