O căldură încețoșată umplea întunericul. Sophia plutea undeva între realitate și vis, ca și cum ar fi plutit într-o mare vastă, umbrită. Undeva în adâncuri, credea că aude o voce, constantă, familiară, întinzându-se prin ceață. Cuvintele erau moi, împletite cu ceva ce nu putea identifica. Apoi, ca o șoaptă purtată prin gol, a auzit-o clar: „Te iubesc, Sophia.” Cuvintele au străpuns tăcerea, lăsând