Situația a scăpat de sub control, iar invitații au început să scoată telefoanele, făcând poze. Eram doar o femeie care lupta o bătălie singură și n-a durat mult până m-am trezit într-un dezavantaj acut. Din fericire, părinților lui Edward le era suficient de rușine încât să încerce să oprească lupta. "Vă rugăm! Suntem în public! Este nunta copiilor noștri!" au strigat ei. "Nu încercați să mă opriți! O să omor curva asta azi pentru că mi-a futut viața!" urla Harry. Pierduse complet controlul. Deodată, Cameron a strigat: "Opriți-vă! Lui Maddie i s-a făcut rău! Ajutați-ne cineva!" Harry a înghețat în timpul atacului, m-a împins și s-a repezit spre fiica lui prețioasă. "Ce s-a întâmplat?! Sunați la nenorocitul de 112 acum!" Mulțimea din jurul meu s-a împrăștiat, iar Maddison a redevenit centrul atenției. Edward s-a panicat. A alergat la ea și a luat-o în brațe. "Maddie, Maddie! Ascultă-mă! Stai cu mine, bine? Te ducem la spital acum!" Eram într-o stare dezordonată. Obrajii mă ardeau și mă înțepau, dar să-i văd prinși în haos și nunta distrusă îmi dădea o satisfacție ciudată. Se simțea atât de bine să fiu isterică. Satisfăcută, am luat microfonul de la gazdă. "Bună ziua, tuturor. Îmi cer scuze pentru drama, dar pentru a echilibra situația, vă rog să vă bucurați de mâncarea și băuturile pe care le-am pregătit cu meticulozitate pentru voi toți. Vă doresc o seară de neuitat." M-am întors și am ieșit. Am expirat adânc în mașină, aruncând o privire în oglinda mică de deasupra volanului pentru a-mi inspecta rănile. Obrajii îmi erau roșii, dar tot arătam destul de bine. Părul meu era ciufulit, dar o pieptănare rapidă cu degetele l-ar face din nou prezentabil. Eram obișnuită cu abuzul fizic al lui Harry. Începusem deja faza mea rebelă de adolescentă când s-a căsătorit cu distrugătoarea de căsnicii după ce a divorțat de mama mea și asta provocase un demon în mine. Le făcusem viața un iad. A fi bătută și pedepsită devenise normal. Sincer, câteva palme erau ușoare în comparație. Suportasem curele, cărți și lovituri cu piciorul—alea erau mai rele. Îmi atribui tenacitatea pentru că am supraviețuit tuturor. Edward fusese amabil cu mine când ne-am întâlnit prima dată. Îmi arătase căldură, ceva ce familia mea nu-mi oferise niciodată. Presupusesem că am găsit un cămin. Nu mă așteptam ca acel "cămin" să se transforme într-un iad atât de crud și dureros. Mi-am luat un moment să mă calmez, apoi am întins mâna după telefonul din buzunar. Degetul meu a atins ceva moale. M-am încruntat și l-am scos. Era batista aceea. Uitasem să o returnez. O întrebare rapidă: ce domn în ziua de azi ar ieși din casă cu o batistă? Era un fel de joc de rol? Batista era făcută dintr-o țesătură premium. Oricine în profesia mea ar recunoaște calitatea. Era cașmir 100% pur—o lână de lux binecunoscută. Să folosești cașmir pentru o batistă? Omul ăsta trebuia să aibă gust și să fie distins. Mirosul era slab de mosc și pin, amintindu-mi de vocea lui—rece, egală și blândă, ca o briză prin pădure. Omul însuși se simțise ca batista lui. În colț erau inițialele brodate: "S. Kenway". Kenway? Tatăl meu se adresase cuiva cu numele ăsta mai devreme, nu-i așa? Ar putea fi… familia Kenway din Metropolis? Ei erau, în esență, regalitatea modernă a orașului! Întotdeauna am crezut că Kenway erau distanți, misterioși și evitau evenimentele sociale. Apăreau rar în public, dacă apăreau vreodată! Am auzit chiar zvonuri că tânărul lor moștenitor nu a fost niciodată văzut în public—unii spuneau că suferea de o boală misterioasă care îl ținea închis în casă…