Capitolul 6 Vederea mi se întoarce la fel de repede cum a dispărut. Theo e pe podea, la picioarele mele, gemând. "Ce a fost asta?" întreb eu, dând înapoi de lângă Theo și strângându-mi mâna. "Scânteia," geme Theo și apoi începe să râdă. "Ce înseamnă..." încep eu, dar sunt întreruptă de ușa mea care se face bucăți. Ceea ce mă face să țip și să sar și mai înapoi. Un bărbat cu un aspect foarte furios stă în ușa mea, respirând greu. Analizează scena din fața lui. Părul închis la culoare îi atârnă peste ochi, dar nu ascunde furia care se zărește dincolo de șuvițele întunecate. Mâna lui se întinde brusc spre mine și degetele i se încordează ca și cum ar apuca ceva, apoi oxigenul meu este tăiat. Mă zgârii la gât, încercând să îndepărtez orice este înfășurat în jurul lui, care mă împiedică să respir, dar nu e nimic acolo. "Mason, oprește-te, sunt bine," gâlgâie Theo și se ridică cu greu înainte de a da brațul bărbatului cu părul închis la culoare la o parte. Aer prețios îmi umple plămânii și mă prăbușesc în genunchi, ușurată. "Josie, ești bine?" întreabă Theo, îngenunchind în fața mea. "Ieși... afară!" șoptesc eu printre respirații adânci. "Lasă-mă să te verifice o asistentă," spune Theo cu blândețe, întinzându-se și atingându-mi gâtul. Atingerea lui pare liniștitoare, dar și îmi rănește pielea sensibilă. Îi dau palma peste mână. "Ai auzit-o pe fată, ieși afară Theo, și ia-l și pe psihopatul ăla cu tine!" strigă o voce feminină. Mă uit în sus și văd o fată scurtă, cu aspect de elfoaică, stând lângă ușa mea, cu mâinile în șolduri și arătând furioasă. "Nu a vrut să spună asta, credea că mă rănește pe mine," explică Theo. "Te rănea pe tine!" strigă Mason. "Nu, a fost uimitor. A fost Scânteia," exclamă Theo entuziasmat. Fata-elf râde neîncrezătoare, iar Mason arată ca și cum cineva tocmai i-ar fi omorât pisoiul. Ochii lui se opresc din nou asupra mea și jur că văd crimă acolo. "Sigur, iubitule, toată lumea știe că e un mit. Du-te și ia-ți iubitul și visați cu ochii deschiși în altă parte," spune ea disprețuitor. "Și repară ușa asta blestemată!" adaugă ea, venind să stea lângă mine. "Ce e Scânteia?" gâlgâi eu. "Uită de asta deocamdată, te începem cu elementele de bază, nu cu mituri," zâmbește ea, întinzându-mi mâna. O apuc și o las să mă ridice în picioare. "Eu sunt Dorothy, dar toată lumea îmi spune Dot. Domnul Collins mi-a cerut să fiu ghidul, tutorele și prietena ta cea mai bună," anunță ea cu un salut. "Ok, m-ai prins, am mințit în legătură cu partea cu prietenii cei mai buni, dar vom fi prieteni cei mai buni, simt asta," aproape țipă ea. Sunt puțin luată prin surprindere de atitudinea ei veselă și de cât de repede vorbește, mai ales după ce am fost atacată de sosia lui Damon Salvatore. Mă uit spre ușa mea și Theo și prietenul lui criminal nu mai sunt nicăieri, ușa mea este, de asemenea, restaurată la gloria ei de odinioară, nu ai ghici niciodată că fusese făcută bucăți în urmă cu doar câteva momente. "Ușa mea," gâfâi eu. "Mason a reparat-o, e un cretin morocănos, posesiv, dar e și extrem de protectiv și e grozav să-l ai prin preajmă când lucrurile se strică, deși de obicei el e cel care le strică, dar nimeni nu e perfect," spune ea ridicând din umeri. "Dacă te întreb ceva, vei fi sinceră cu mine pentru că sunt gata să o iau razna," întreb eu, începând să mă plimb prin cameră. "Trage," spune ea veselă, trântindu-se înapoi pe patul meu și examinându-și unghiile roz aprins. "Ăsta e un spital de nebuni? Pentru că mama are psihoză, așa că poate e ereditar. După tot ce s-a întâmplat azi, încep să cred că am înnebunit cu adevărat și totul e o halucinație și sunt o pacientă aici, nu o studentă," spun eu pe nerăsuflate. "Nu, e o școală pentru Gri. Dacă nu cumva și eu halucinez... Ce-ar fi dacă toată lumea de aici are aceeași halucinație și toți credem că suntem la școală, dar de fapt e un spital? Și domnul Collins e doctorul nostru atrăgător care încearcă să ne facă pe toți sănătoși din nou. Ar fi hilar," spune ea râzând isteric. Mă uit la ea cu ochii mari până când se adună. "E posibil?" întreb eu. Aproape că mi-e teamă de răspunsul ei. "Nu. Dar îmi place ideea ca domnul Collins să fie doctor, o să-i spun așa de acum încolo. Acum îmbracă-te, sau vom pierde cina și nu vrei să vezi ce se întâmplă când pierd cina," zâmbește ea dulce. "Nu am haine," spun eu cu o grimasă. Dot îmi zâmbește cu înțeles și pocnește din degete. "Ta-da," zâmbește ea, și arată spre dulapul meu. Cu o încruntare, deschid ușile și mă uit cu uimire la rafturile acum complet aprovizionate. "Cum ai făcut asta?" întreb eu uimită. "Bine, m-ai prins din nou cu o minciună. Nu am fost eu. Domnul Collins mi-a spus că ți-a aprovizionat dulapul. Fato, trebuie să-i fi făcut o impresie bună. Nu l-am văzut niciodată să fie atât de amabil," spune ea venind să stea lângă mine și lovindu-și șoldul de al meu. "Amabil?" pufnesc eu. "A fost orice altceva decât amabil," trebuie că le-a adus cât timp eram la duș. Slavă Domnului că nu am ieșit fără halat cât timp era el aici. "Mmmhmm," imită ea și trece pe lângă mine. Apucă o pereche de pantaloni scurți negri foarte scurți, un top negru și un hanorac roșu supradimensionat cu Academia Greys împodobită pe față. Apoi deschide un sertar și scoate niște lenjerie intimă înainte de a mi le arunca pe toate. "Îmbracă-te, hai să mergem," îmi face ea un semn să plec. Iau hainele în baie și mă îmbrac repede. Totul se potrivește perfect și mă întreb cum domnul Collins știa mărimea mea, mai ales lenjeria mea intimă. Îmi scot din minte gândul că el a ales lenjerie intimă pentru mine, fără să vreau ca acea jenă să se adauge la furtuna de rahat a zilei. Când ies din baie, Dot ține în mână o pereche nouă de Converse albi imaculați, îmi bag picioarele în ele și o urmez pe Dot pe ușă, gata să explorez noua mea lume.