În ochii lui Sean se citea o urmă de surprindere… Încerca ea oare atât de mult să-și păstreze demnitatea chiar și într-un moment ca acesta? Până la urmă, era Jane Dunn. Femeia asta fusese întotdeauna pompoasă și plină de mândrie, astfel încât chiar și respingerea mărturisirii ei abia dacă o afectase. Sean o apucă brusc de bărbia delicată. „Mgh… Au!” Mâna de pe bărbia ei era ca un clește metalic, forța asupra bărbiei amenințând să o spulbere. O durea atât de rău încât ochii lui Jane se umplură de lacrimi. Cu toate acestea, el nu se reținu deloc, ci aplică și mai multă forță asupra bărbiei ei. „Cine ar fi crezut că o față atât de frumoasă ascunde o inimă atât de rea?” „Chiar n-am făcut nimic lui Rosaline!” Jane își mușcă buza, fața ei palidă de durere. „Nu mă poți trimite la închisoare fără dovezi ca astea.” „Te înșeli. Pot.” Sean râse rece, rostind fiecare cuvânt cu o plăcere crudă. „Așa că, domnișoară Dunn, vă rog să vă bucurați de viața fericită din închisoare de acum înainte.” Sean îi dădu drumul la bărbie și se întoarse, făcându-i cu mâna în timp ce pleca – ușor și nepăsător. Se răzbuna pe ea. Tot sângele se scurse din fața lui Jane și nu putu scoate un cuvânt. Închisoarea pentru femei nu era atât de liniștită pe cât părea la suprafață. În prima ei noapte acolo, a fost târâtă din somn. „Ce… Ce faceți?” Jane se uită la colegele ei de celulă care stăteau amenințător în jurul ei. „Nu încercați nimic amuzant, altfel o să-l chem pe gardian.” Deținutele din jurul ei nu păreau deloc intimidate de amenințarea ei. În schimb, făcură schimb de priviri și izbucniră în râs. Liderul dintre ele arătă cu degetul spre fața lui Jane și spuse: „Ce-ai spus? O să-l chemi pe gardian? Hahaha… Am auzit bine? Vrei să-l chemi pe gardian?” În timp ce spunea asta, îi trânti un pumn în față lui Jane, rapid și fără milă. „Hai! Cheamă-l pe gardian, așa cum ai spus că vei face!” Palma o făcu pe Jane să se clatine pe picioare, urechile îi zumzăiau. Ea puse o mână pe perete și abia își recăpătase echilibrul când lansă brusc un atac, luând pe toată lumea prin surprindere. Poc! O liniște stranie urmă acea singură palmă. Nimeni nu se aștepta ca această fetișcană delicată să aibă tupeul să riposteze. Femeia îndesată înnebuni din cauza palmei lui Jane. Ochii îi erau injectați cu sânge în timp ce urla: „O, mică scorpie! Luați-o, fetelor! Nu contează dacă rupeți un membru sau două. Până la urmă, domnul Stewart a spus că nu trebuie să ne reținem. Să-i urăm acestei scorpii stupide un bun venit călduros. Tot ce trebuie să facem este să n-o omorâm!” Jane fu șocată. O durere ascuțită și intensă se răspândi din inima ei în restul corpului! … Sean! Sean Stewart!! Domnul Stewart le-a spus… Sean Stewart!!! Toate membrele lui Jane tremurau, în timp ce inima ei înghețase în gheață! Nu e de mirare că nu veni niciun gardian în ciuda toată zarva de aici. Nu e de mirare că aceste deținute mari și musculoase din jurul ei erau atât de îndrăznețe să o bată! Ea își ridică capul să se uite la deținute, apoi se ridică și alergă spre intrarea în celulă. Apucând strâns barele metalice, strigă după ajutor: „Cineva! Cineva, vă rog! Mă atacă! Salvați-mă! Cineva!” Știa că niciun gardian nu va veni în ajutorul ei, dar această cerere de ajutor fără sens era tot ce putea face! Făcea un pariu, pariind că Sean nu le spusese cu adevărat acestor femei să „aibă grijă de ea”. Deși șansele erau minime spre inexistente… încă se agăța de acea fantezie – visul că Sean nu renunțase complet la ea, că încă era dispus să-i lase o oarecare speranță. „Ah…!” Cineva o trăsese dureros de păr și se împiedică din cauza forței, căzând cu fața înainte la pământ. Jane nu fusese niciodată umilită atât de mult înainte! În secunda următoare, Jane fu ridicată de păr, primind o ploaie de pumni și picioare. Se prăbuși la pământ, gemând: „Ugh~” Jane nu primi „speranța” de la Sean pe care o aștepta. Se opri din țipat, lăsând acești oameni să o lovească cu picioarele și cu pumnii după cum le plăcea, însoțită de râsetele lor bucuroase. Ea pledă pentru ajutor nu pentru că îi era frică de durere și de bătaie, ci pentru că avea încredere în acea fărâmă de speranță și fantezie pe care o mai avea. După ce femeile obosiră să o bată, se târâră în propriile paturi și se culcară. Jane era ghemuită pe podea în agonie, lacrimile curgându-i din colțul ochilor și murdărind-o cu noroi pe toată fața. Nu mai fusese niciodată hărțuită de atâtea persoane înainte. Nu mai fusese niciodată atât de umilită înainte. Tot ce făcuse a fost să se îndrăgostească de un bărbat de care nu ar fi trebuit, Sean Stewart! De ce trebuia să suporte ea furia și ura lui doar pentru că s-a întâmplat ceva cu Rosaline? După ce s-a întâmplat cu Rosaline, Jane a încercat să explice tuturor. „Nu i-am făcut nimic lui Rosaline.” Oricât de mult ar fi încercat să explice, însă, nimeni nu era dispus să o creadă. A explicat cu tot ce avea. Nu ea fusese cea care o invitase pe Rosaline la Nightlight; Rosaline fusese cea care a vrut să meargă pentru că era curioasă să știe cum e un „bar”. În ochii tuturor celorlalți, Jane, moștenitoarea familiei Dunn, era sălbatică și nebună, în timp ce Rosaline Summers era pură, inocentă și timidă. Nimeni nu credea că Rosaline ar sugera să meargă într-un loc la fel de haotic și impur ca un bar. Jane a spus că mașina ei s-a stricat pe drum, motiv pentru care a întârziat la Nightlight. Nimeni nu a crezut-o. Toți au spus că inventează scuze, că a lăsat-o intenționat pe Rosaline singură la Nightlight, astfel încât să le fie mai ușor acelor bandiți pe care i-a angajat să o violeze pe Rosaline și să-i ruineze numele bun. Cu toate acestea, Jane nu a avut niciodată un motiv să facă nimic din toate astea. Rosaline îi spunea mereu: „Jane, nu mă gândesc la Sean în felul ăsta, sincer.” Dacă Rosaline ar fi fost iubita lui Sean, Jane i-ar fi ocolit. Totuși, lui Rosaline nici măcar nu-i plăcea de Sean, nu-i așa? Toată lumea o considera pe Jane drept antagonista rea, ticăloasa care comisese tot felul de acte de nedescris. Acei bandiți știau probabil că lucrurile stau rău, așa că au dispărut fără urmă. Cine știe unde ar fi putut merge? Țara era imensă și nu era ca și cum nu ar fi existat povești cu criminali care s-au ascuns în pădurile adânci din munți timp de un deceniu sau două. Jane își dorea ca acei bandiți să fie prinși mai mult decât oricine altcineva. Ea lăsă lacrimile să curgă. După incidentul cu Rosaline până în momentul în care a ajuns la închisoare, Jane crezuse cu fermitate într-un singur lucru: era nevinovată, nu a comis nicio crimă. Acum, însă, a înțeles. Atâta timp cât Sean credea că este vinovată, atunci era vinovată ca păcatul și merita moartea. Tot ce s-a întâmplat astăzi – Totul a fost în conformitate cu dorințele domnului Stewart. Ceea ce Jane nu știa era că viața ei în închisoare va continua să fie plină de „dorințele domnului Stewart”. Nu avea sprijinul familiei Dunn, un dosar sau vreo pregătire educațională, plus că era condamnată… Sean Stewart ștersese efectiv toate dovezile existenței lui Jane din registre! Acum, Jane Dunn nu era altceva decât Condamnatul nr. 926! Jane se gândi bine, îmbrățișându-și genunchii la piept și făcându-se și mai mică. ...Sean ștersese complet toate urmele existenței ei! În dimineața următoare „Hei, trezește-te. Du-te să speli toaleta…” Una dintre deținutele îi dădu un ghiont lui Jane, dar apoi primi o asemenea sperietură încât țipă: „Gah! E moartă!” Una dintre deținutele mai îndrăznețe se repezi la ea și-și puse un deget sub nările lui Jane, așteptând o vreme înainte de a simți în sfârșit o respirație slabă. „Taci! Încă trăiește! Du-te să chemi gardienii!” Jane era suficient de puternică pentru a trăi, așa că supraviețui acelei întâlniri. Asta nu era neapărat un lucru bun, însă. Umilința nesfârșită și tortura infinită erau suficiente pentru a înnebuni pe oricine, suficiente pentru a… schimba pe cineva complet.