Pentru o secundă, am uitat cum să respir. L-am analizat – felul familiar în care își vârâse mâinile în buzunare, ușoara înclinare a capului în timp ce mă studia, felul în care zâmbetul lui nu-i ajungea niciodată până la ochi. Arăta la fel, dar diferit, ca și cum ceva l-ar fi sleit de puteri în lunile în care am fost despărțiți. „Ce faci aici?” Vocea mea a ieșit mai aspră decât intenționasem. Zâmbe