„Cine-i Liv?” Ea pufnește. „Olivia! Cea mai bună prietenă a mea!” „Aaa, da, da. Ea.” Cumva am reușit să evit să o întâlnesc timp de un an, ceea ce probabil e mai bine și cu siguranță e din cauza lui Emmett. A menționat ceva de genul că m-am culcat cu ea odată și i-am frânt inima, ceea ce cumva ajunge ca și Cara să-l părăsească și totul e din vina mea. Deci presupun că nu am voie să o ating sau ceva de genul. Îmi convine, cel puțin pentru seara asta. Am o grămadă de cereri de mesaje în inbox-ul meu de Instagram de la Lacey care îmi amintește exact de ce ar trebui să iau o săptămână sau două pauză de la femei. Greu să-i uit numele când trimite treisprezece mesaje nenorocite într-o singură oră, exact de câte ori a menționat că a fost pe coperta Maxim. Coincidență? Nu cred nici dracu’. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai epuizat de ideea de a distra pe altcineva în seara asta. Nu face decât să cimenteze și mai mult ideea de a mă duce dracu’ acasă și a leșina cu fața într-un pachet de Oreo. Cara ne lasă cu promisiunea că ne prindem din urmă mai târziu, dansând pe podea spre un grup de fete, iar Garrett și cu mine găsim restul coechipierilor noștri neastâmpărați adunați într-un colț. Din câte se vede, sunt deja cel puțin pe jumătate beți, băuturile stropind pe podea în timp ce trântesc paharele în jur, urlând de râs. Nu e nimic ca o sâmbătă liberă pentru băieții mei. „Cum ați reușit voi doi să ratați surpriza?” Adam Lockwood, portarul nostru, îmi bate palma înainte de a-și duce berea la buze. „Norocoșilor.” Îi atrag atenția barmanului și șoptesc Mill Street. Dând din cap, începe să umple un pahar de halbă. „Am rămas blocat la maică-mea,” explic eu, dezbrăcând haina. „Nu sunt sigur că e mai bine.” Am făcut greșeala de a mă opri la mama imediat după ce am aterizat. E una dintre acele persoane care își amintește brusc tot ce a uitat să-mi spună când e timpul să plec, și nu poate niciodată să aștepte până la un telefon a doua zi. Nu se mai oprește din vorbit. Era șapte când am plecat în sfârșit, și tot mai trebuia să merg acasă și să fac un duș. „Ei, Woody.” Îl împing pe Adam de braț. „Unde-i gagica ta?” Îmi iau berea de pe blat, observând că lipsește roșcata care în mod normal atârnă de brațul lui. Doar că nu a mai făcut asta prea mult în ultima vreme. Nu-mi amintesc când am văzut-o ultima oară, dacă stau să mă gândesc. Își trece o mână prin buclele lui întunecate și își drege vocea. „Ah, Court avea alte planuri. Cara e sportivă, dar îmi dau seama că nu e prea fericită.” Nu am timp să comentez despre faptul că iubita lui nu s-a prezentat din nou, și la un eveniment care a fost în lucru de cel puțin două luni, pentru că o mână grea îmi bate pe umăr, iar berea mea se varsă peste marginea paharului. Știu că e Emmett în momentul în care mă înfășoară într-una din îmbrățișările lui sufocante de urs. Și știu că e beat în momentul în care cuvintele lui bâlbâite, fierbinți și mirosind puternic a bourbon, îmi ating obrazul. „Ai întârziat.” „Scuze, dude.” Îi ciufulesc repede părul, mai ales pentru că e amuzant să enervez un tip atât de mare și corpolent. „Puțin beat, băiat mare?” Îmi dă palma la o parte, îndreptându-și atenția spre petrecere. „Ți-a spus Cara deja că nu ai voie să te culci cu niciuna dintre prietenele ei?” Un geamăt bubuie în pieptul meu în timp ce capul meu se rostogolește înapoi. „Da,” mă vait eu. Privirea mea cutreieră barul expansiv, prin marea de oameni care se mișcă împreună pe ringul de dans. „Nu simt asta… uh, nu sunt…” Cuvintele mor pe vârful limbii în timp ce o lovitură de dorință coboară în stomacul meu când ochii mei se opresc asupra ei. „Uh, nu, um… în seara asta.” Vârful degetelor mele se ridică de pe pahar în timp ce gesticulez la întâmplare cu el. „Chestia.” „Pardon?” Mă uit la Emmett, apoi înapoi la ea. Uităm despre ce vorbeam, dar nimic nu poate fi la fel de important ca bruneta micuță, superbă, care dansează cu Cara. Dacă sunt sincer, a dansa e o definiție mult prea vagă pentru a descrie modul în care se mișcă acelea două împreună. Nu știu cum să-i spun, dar futu-m-aș. Cara înfășoară un braț protector în jurul prietenei ei mici, trăgând-o mai aproape, iar maxilarul meu sigur ca dracu’ se dislocă în timp ce le privesc pe cele două cum se mișcă împreună. Ochii mei urmăresc fiecare linie a corpului ei, fiecare mișcare, în timp ce superba micuță își aruncă părul întunecat peste umăr și își trage limba peste buza de sus. Aruncă brațele în aer, capul înclinându-se într-o parte pentru a auzi ce-i șoptește Cara la ureche. Mă uit cu atenție în timp ce capul ei se lasă pe spate, fața ei izbucnind în râs. Sunt vrăjit, fixat, obsedat. Nu pot să-mi iau ochii de la ea, și când mâinile Carei îi apucă talia prietenei ei, alunecând cu încetinitorul în jos spre șoldurile ei, mă lupt cu un geamăt, pentru că parcă vreau să fac și eu asta. „Nici măcar să nu te gândești la asta, Carter.” Reușesc să-mi smulg privirea pentru a-l privi pe Emmett. „Ce?” „Am spus, nici măcar să nu te gândești la asta.” Capul lui se clatină. „Nu. Nu ea.” Nu ea? Ea cine? Cine e ea? Ochii mei o găsesc din nou în timp ce un bărbat pe care nu-l recunosc o trage la pieptul lui. Iubit? Futu-i. Un zgomot triumfător vibrează în spatele gâtului meu în timp ce o privesc cum îi zâmbește timid, dând din cap, gura ei spunându-i Nu, mulțumesc, înainte de a-i da drumul la mână, întorcându-i spatele lui, și mie. Și dulce, sfântă nenorocire, partea aia din spate. Umeri cremoși ghidând în jos pe o coloană vertebrală lăptoasă sub stroboscopul luminilor de deasupra. Adâncimea taliei ei se înmoaie în curba dulce a șoldurilor ei late. Fusta ei neagră de piele e vopsită atât de strâns pe ea, îmbrățișând fiecare margine a ei, încât trebuie să mă întreb cum dracu’ a pus-o pe ea și cum naiba o voi da jos de pe ea mai târziu. Foarfece, decid. O voi tăia de pe ea și apoi îi voi arunca o factură pentru una nouă. Garrett se întinde înainte, atingându-mi degetele de bărbie, închizându-mi gura. „Cristoase, Beckett. Ești bine?” Îmi flutur o mână în direcția ei, amețit. „Dude.” Asta e tot ce am. Nu văd și ei asta? Garrett urmărește privirea mea și fredonează apreciativ, dar Emmett o strică cu o rotire a ochilor care e, cumva, audibilă. „Sunt serios, Carter. Cara o să-ți dea să mănânci coaiele dacă o atingi.” „Mă pot descurca cu Cara.” Emmett pufnește, Garrett chicotește, iar Adam își lovește cu pumnul în piept în timp ce se sufocă într-o tuse. Nimeni nu se poate descurca cu Cara. Nici măcar Emmett. Nici măcar Cara nu se poate descurca cu Cara jumătate din timp. Dreptându-mi vocea, îmi duc marginea paharului la buze. „Cum o cheamă?” Emmett încă dă din cap ca un măgar. „Nu. Nu-ți spun.” O privesc cum își dă părul de pe fruntea umedă, măturând buclele ei largi și întunecate peste umăr. O trage de umăr pe Cara și se ridică pe vârfuri pentru a-i șopti la ureche înainte de a se întoarce, plimbându-se pe podea, șoldurile sărind înainte și înapoi înainte de a se urca pe un scaun de bar – cu mare efort – și zâmbește barmanului. Când el îi împinge o bere cu un ochi, ea se îmbujorează, evitându-și privirea. Drăguț. Sunt ciudat de captivat de modul în care își aruncă un picior peste celălalt și își ridică paharul la gură, golind aproape jumătate dintr-o singură sorbire lungă ca și cum ar fi slujba ei de zi cu zi, și stau puțin mai drept când începe să scaneze camera. Trece peste mine, apoi pe lângă mine. Apoi sare înapoi la mine. Căldură purpurie se strecoară pe gâtul ei și îi vopsește obrajii când își dă seama că o privesc, așa că îi arunc zâmbetul meu strâmb caracteristic, trăgându-mi gropițele până la capăt, și râd când capul ei se rotește. Își lipește privirea de ecranul televizorului de deasupra și începe imediat să se prefacă că nu m-a văzut. „O să aflu singur.” Îl bat pe prietenul meu pe spate și fac cu ochiul coechipierilor mei. „Scuzați-mă, băieți.” „Bine. Mult noroc, Beckett.” Emmett își îneacă râsul exasperat în băutură. „Garantez că nu va cumpăra ce vinzi tu. Nu o vei cuceri niciodată.” Nu o voi cuceri niciodată? Improbabil. Sunt căpitanul echipei noastre de hochei și unul dintre cei mai bine plătiți jucători din toată istoria NHL. Nu pot merge la magazin fără să primesc un număr de telefon sau o propunere, motiv pentru care folosesc acum un serviciu de livrare de alimente. Îmi pun o palmă pe piept, mergând înapoi cu un zâmbet. „Știi ce simt despre provocări.” Nu înțeleg propoziția lui în timp ce-i întorc spatele, doar cuvintele înmormântare și coaie într-o supă, care sunt cu siguranță înfricoșătoare. Dar nu suficient de înfricoșătoare pentru a mă descuraja.