Te-ai simțit vreodată de parcă inima ta ar fi fost pusă într-o mașină de tocat? Așa mă simt eu acum, uitându-mă la ei. Simt că inima mi-a fost făcută bucăți. Dacă aș putea lua bucata aia inutilă de organ și aș arunca-o, aș face-o. Pentru că durerea care mă sfâșia era de neimaginat. Voiam să fug. Să nu mă mai uit, dar nu puteam. Ochii mei erau fixați pe ei și, oricât de mult aș fi vrut să-i evit, parcă erau lipiți acolo. La scena plină de iubire care se desfășura în fața mea. Mă uit cum se despart. Ochii lui Rowan se îmblânzesc în timp ce se uită la dragostea vieții lui. Continuu să mă uit cum îi cuprinde fața în palme. O aduce mai aproape de el. Nu o sărută, doar își sprijină fruntea de a ei. Pare liniștit. Ca și cum ar fi ajuns în sfârșit acasă după mult timp. Ca și cum ar fi fost în sfârșit întreg. "Mi-a fost dor de tine" citesc cuvintele formându-se pe buzele lui. Nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla între ei acum dacă s-ar fi întâlnit în circumstanțe diferite. Dacă s-ar fi întâlnit când încă eram căsătoriți. M-ar fi înșelat? O parte din mine vrea să nege gândul ăsta, dar nu pot fi sigură. La urma urmei, despre Emma vorbeam. Rowan ar merge până în iad și înapoi pentru ea. Nemaiputând suporta. Mă ridic și mă grăbesc afară. În momentul în care ies afară, lacrimile încep să curgă. Durea al naibii de tare și nu știam cum să amorțesc sau să opresc durerea. Dar pe cine puteam învinovăți? Eu eram vinovată pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat care nu-mi aparținea. "Te rog, fă să se oprească. Fă durerea să se oprească" implor orice putere superioară care e acolo să mă asculte. Dar nu există niciun răspuns. Nicio ușurare. Mâinile mele zboară spre piept. Simt că pieptul meu se contractă. Nu puteam să bag destul aer în plămâni, indiferent ce încercam. Simțeam că mor încet. Că mă sting încet. "Asta se întâmplă când vrei un bărbat care nu-ți aparține" vocea lui batjocoritoare pătrunde ceața. "Ce vrei, Travis...dacă ești aici să mă batjocorești sau să mă avertizezi să stau departe de surioara ta prețioasă, atunci poți să te întorci cu curul la spital, unde e familia ta. Nu e nimic aici pentru tine" Îmi șterg ochii înlăcrimați și îmi pun masca la loc. Nu o să-l las să mă vadă plângând. Nu le voi da șansa să mă vadă căzând. E surprins de cuvintele mele. Șocul e imprimat pe fața lui. Presupun că nu s-a așteptat niciodată să-i răspund. "Voiam doar să mă asigur că înțelegi că Rowan i-a aparținut întotdeauna Emmei. Egoismul tău l-a îndepărtat de ea, dar acum pot fi împreună. Sper că nu vei sta în calea fericirii lor. Au așteptat destul" Scap un râs sarcastic. "Oh, nu-ți face griji, nu voi mai sta niciodată în calea nimănui. După asta, nimeni dintre voi nu va mai trebui să mă vadă sau să mă suporte" murmur cu amărăciune. Se uită fix la mine. Sprâncenele lui se încruntă confuz. "Ce vrei să spui?" Eram obosită și tot ce voiam era să mă culc și să uit că ziua asta s-a întâmplat vreodată. O să plâng până adorm, apoi mă voi trezi simțindu-mă odihnită și gata să înfrunt următoarele zile. "Spune-i mamei că o să trec să ajut cu pregătirile pentru înmormântare, asta dacă vrea măcar ajutorul meu. Și spune-i surorii tale salut" Cu asta, plec. Mă îndrept spre mașina mea. Îl aud pe Travis strigându-mă pe nume, dar nu mă obosesc să mă întorc. Voiam doar să merg acasă și să mă destram în liniște. Intru în mașină și merg acasă. Rowan mi-a spus că Noah e cu mama lui. Nu voiam să am de-a face încă cu o altă persoană care mă ura din tot sufletul. Era în siguranță, așa că o să-l iau mâine. Ajung acasă într-un timp record. Faptul că eram acolo singură îmi amintea cât de singură sunt cu adevărat. Nu am pe nimeni să mă consoleze sau să aibă grijă de mine. Pe nimeni să mă iubească. Nu am absolut pe nimeni, cu excepția lui Noah. Lacrimi proaspete încep să-mi curgă pe față. M-am săturat să plâng, dar nu par să mă pot opri. Dacă aș putea da timpul înapoi și aș schimba lucrurile. Poate că acum aș fi căsătorită cu un bărbat care mă iubește cu adevărat. Dar asta e chestia cu trecutul. Odată ce s-a întâmplat, nu-l mai poți schimba niciodată. ***************************** Au trecut trei zile de când a murit tata și toată lumea e în agitație. A fost un șoc pentru toată lumea. Era un om cunoscut și iubit. Așa că toată lumea simțea pierderea lui. Nu l-am mai văzut pe Rowan din ziua aia. A sunat totuși de mai multe ori, dar i-am ignorat apelurile. Probabil că era tot îndrăgostit și în brațele Emmei acum. Probabil că s-a și mutat cu el deja. Nu aveam nevoie să-mi frece asta în față. Scuturându-mă de gândurile astea amare, mă concentrez să-mi închid rochia neagră. "Mami?" vocea lui Noah vine din spatele meu. Mă întorc și-l găsesc cu lacrimi în ochi. Mă pun în genunchi ca să fiu la același nivel cu el. "Ce e, dragostea mea?" îl întreb. "Mi-e dor de el atât de mult. Trebuia să mergem la pescuit sâmbăta asta" vocea lui se rupe și inima mea se frânge de durerea lui. James Sharp poate că a fost un tată groaznic pentru mine, dar a fost un bunic grozav pentru fiul meu. Îl îmbrățișez pe Noah la piept și-i șoptesc cuvinte de mângâiere în timp ce lacrimile lui îmi îmbibă rochia. "Știu că ți-e dor de el, dar acum e cu îngerii și va avea mereu grijă de tine de sus. Adu-ți aminte că nu poate fi niciodată cu adevărat plecat pentru că trăiește aici..." Îi ating pieptul. "...și aici" Îi ating capul. "În plus, nu ar vrea să te vadă plângând. Vrei să-l faci trist?" întreb blând și el dă din cap. "Bine, iată ce o să facem. În loc să fim triști, o să ne amintim toate amintirile minunate pe care le-am avut cu el, da?" Eu am foarte puține amintiri bune cu el, dar Noah a avut multe. O să-l ajut să se agațe strâns de ele. "Bine" Îi șterg lacrimile de pe față și mă ridic. Îmi iau poșeta și-i întind mâna. El o ia și se uită la mine. "Acum, hai să-i spunem bunicului un adio cum se cuvine" Îmi zâmbește ușor și cu asta plecăm. Era timpul să ne luăm rămas bun.