Ava se uită în jur să vadă dacă mai era cineva prin apropiere, înainte de a-l privi pe bărbatul furios din fața ei. Mașina lui Jared dispăruse de mult; nu ar fi fost nimeni să-i audă țipetele. Ar fi trebuit să-l roage pe Jared să aștepte până când intra. Ar fi trebuit să-și amintească ce se întâmpla mereu când era izolată singură. Sfidarea unui lup pe un teritoriu necunoscut era o idee proastă. Privi în jos, așa cum o învățaseră întotdeauna frații ei. Cu șapca pe cap, nu-l putea vedea deloc. Acest bărbat era clar un Alpha; nu se putea confunda aura de pericol care îl înconjura. Inima îi bubuia în piept, chiar dacă încerca să o liniștească. Frica îi înnebunea mereu pe Alpha, ca un afrodiziac. „M-ai auzit?” mârâi el. „Da,” răspunse ea repede. Ușa căminului ei era chiar în spatele lui, dar știa că nimic nu ar împiedica un vârcolac hotărât să o smulgă de pe balamale, chiar dacă ar reuși să scape. Nu putea fugi de un lup. „Academia Phoenix nu este un loc pentru oameni. Nu-ți despachetezi bagajele. Pleacă, sau te vor scoate de aici într-un sac de cadavre.” Știa asta. Dacă doamna Benton ar fi ascultat-o, nu s-ar fi aflat în această situație, dar nu putea pur și simplu să iasă. Asta ar însemna să sfideze Consiliul, ceea ce ar duce la consecințe grave pentru ea și familia ei. Va aștepta. Ei înșiși vor vedea adevărul. „Nu pot—” „Poți,” mârâi bărbatul, apropiindu-se atât de mult de ea încât îi putea vedea pantofii și simți căldura corpului său. Cu cât de tare îi bătea inima acum, ar fi putut trezi întregul cămin. „Vei pleca, sau jur pe Zeiță că nu voi fi tras la răspundere pentru ceea ce-ți fac.” Înghiți în sec, încă privind la pantofii lui. „O să încerc să rezolv,” șopti ea. De-a lungul anilor, pielea ei se îngroșase atât de mult încât membrii haitei ei nu puteau obține o reacție de la ea. Dar acest bărbat, cu toată furia lui, o umplea de atâta frică încât întregul ei corp tremura. Încercă să respire mai adânc, dar tot ce obținu au fost plămâni plini de colonia lui – ceva picant pe care l-ar fi apreciat într-o situație diferită. „Uită-te la tine. Tremuri ca o pasăre mică. Îți vor mirosi frica de la kilometri distanță și te vor sfâșia,” șopti el. Îi simțea respirația caldă la ureche și acum că nu mai mârâia, vocea lui o învăluia ca un balsam. Deși nu se uita la el, îi auzea respirațiile adânci, ca și cum i-ar fi absorbit mirosul. Inima îi bătea puțin mai tare. Când lupii mergeau la vânătoare, odată ce prindeau mirosul prăzii, nu exista nicăieri unde ar putea fugi fără să o prindă. „Știi de ce acest loc poartă numele Phoenix? Pentru că este conceput să ne distrugă, să ne ardă până nu mai rămâne nimic. Dar tu, mică omule, nu te vei ridica niciodată din cenușă,” spuse el. Nu înțelegea de ce vocea lui o calma când spunea lucruri care ar fi trebuit să-i amplifice anxietatea. Dar, indiferent de motiv, i-a dat suficientă coloană vertebrală pentru a face un mic pas înapoi de el. El mârâi ca avertisment, ca să nu se mai miște. „Mulțumesc pentru avertisment. O să stau departe până când Consiliul îmi va spune că pot pleca,” șopti ea. Trebuia să-și amintească cuvintele tatălui ei. O învățase să supraviețuiască ca om printre lupi de când avea paisprezece ani, după ce pubertatea a lovit-o și și-au dat seama că nu se va transforma. Stomacul ei grohăi zgomotos în acel moment, fără să-i pese de pericolul în care se afla. Bărbatul se dădu înapoi de la ea, iar ea își reținu respirația, anticipând ceva rău. Degetele ei strânseră strâns sacul cu mâncare în timp ce își închise ochii. Poate ar fi trebuit să-și împacheteze o armă până la urmă, chiar dacă erau interzise. Cum se va proteja dacă toată lumea era așa? Când nu se întâmplă nimic, deschise ochii și riscă o privire la bărbat. Avusese dreptate în legătură cu ochii lui. Străluceau roșu, iar pumnii îi erau încleștați de-a lungul corpului. Nu mai văzuse niciodată lupi cu ochii roșii, dar simți un fior până la os, ca și cum ar fi stat în prezența răului. Maxilarele îi erau strâns încleștate și arăta ca și cum s-ar lupta cu ceva. „Nu te-au hrănit acasă? Ai fost maltratată?” mârâi el. „Nu ai carne pe oase.” Schimbarea subiectului o făcu să se încrunte confuză în timp ce-i căuta fața. Era serios? Sau era o întrebare capcană? „Am fost hrănită.” Ochii lui încetară să mai strălucească și, pentru o secundă, uită că el era psihopatul care îi intimida pe alții fără motiv. Ochii lui erau cea mai izbitoare, frumoasă culoare ambră pe care o văzuse vreodată. De aproape, putea vedea că părul lui era o culoare maro închis atât de bogată, cu câteva șuvițe blonde perfect amestecate, iar ochii ambră rari completau aspectul uluitor. De ce toți cei frumoși trebuiau să fie nebuni de-a binelea? „Atunci de ce ești atât de nenorocit de slabă?” răcni el. Nu era. Oamenii probabil i-ar spune că trebuie să mai slăbească câteva kilograme. Nu că și-ar aminti să-i fi văzut, dar citise multe cărți și reviste umane. Mersul la un colegiu uman ar fi fost prima ei interacțiune cu ei, așa că aștepta cu nerăbdare. „Genetică, presupun,” răspunse ea ridicând din umeri. Bărbatul din fața ei se încruntă și își înclină capul într-o parte. Și apoi mârâitul lui reveni. Nu știa de ce se supăra din nou când tocmai răspunsese la întrebările lui. Și apoi își dădu seama că se uita direct în ochii lui. Ochii i se măriră în timp ce se uita din nou la pantofii ei. Regula numărul unu în haita ei era să nu antagonizezi niciodată un alpha. Să nu-i provoci niciodată. Alpha câștigă întotdeauna. „Du-te și mănâncă-ți mâncarea. Apoi, la prima oră, du-ți bagajele la birou și spune-le că a fost o greșeală. Pleacă. Trebuie să pleci.” Cu asta, făcu din nou un pas înainte și îi absorbi din nou mirosul. Era o amenințare? O va vâna dacă nu i se permitea să plece? Când în cele din urmă plecă, ea rămase nemișcată o vreme. Ce s-ar întâmpla dacă Consiliul ar refuza să o asculte? El va fi cel care o va sfâșia? Trase o respirație tremurată și apoi în cele din urmă își ridică capul. Intrarea în căminul ei avea uși de sticlă. Putea vedea mai mulți oameni stând în hol, când înainte nu fusese nimeni. Evident, ascultaseră. Împinse ușile și trecu pe lângă chicotelile și șoaptele lor. Când intră în camera ei goală, încă tremura și își pierduse apetitul. Cineva de la biroul școlii va trebui să o asculte mâine. Nu va supraviețui aici fără familia ei.