Gâfâi, cu ochii măriți, și apoi – instantaneu, de parcă aș fi apăsat pe un întrerupător – îmi revin în simțiri. — Doamne ferește! strig, punându-mi mâinile pe pieptul lui și împingându-l. — Doamne, ești atât de scârbos! Atunci el râde, cu adevărat amuzat, dar fără să se clintească deloc sub îmbrâncelile mele. După trei sau patru, totuși, Kent face un pas înapoi, lăsându-mă să trec în goană pe lâng