Lângă mine, îl simt pe Kent cum se lasă greoi în scaun. Mă întorc să-l privesc și îl văd cum se uită pe geam, mai gânditor decât mă așteptasem. Mă holbez la el, la profilul lui clar decupat pe fundalul luminii de la fereastră. Nu se mișcă și nu spune nimic, așa că bănuiesc că mă lasă să-l privesc în voie. Își pleacă apoi capul, lăsând să-i scape un oftat. Și, șocată, observ că liniile de pe chipul