„Nu!” se văicări Bailey, cu ochii umplându-se de lacrimi. „Și tu, tată?” Lacrimile au dat pe-afară, au curs. Bailey se feri când mama ei se apropie să o îmbrățișeze. Temperatura camerei părea să fi scăzut cu câteva grade – sau poate era frigul veștii îngrozitoare a tatălui ei. Se înfășură cu brațele în jurul ei, legănându-se înainte și înapoi pe călcâie. „Și tu...” repetă ea, vocea ei redusă la o