Auzind numele „Sterling”, Charlotte privi spre convoi și văzu blazonul familiei Sterling pe mașini. Au venit pentru mine? Se entuziasmă la acest gând. Oare Hector nu m-a trădat niciodată? A rupt logodna noastră pentru că nu a avut altă alegere atunci? Acum că știe că m-am întors, trebuie să fie aici să mă ia! „Domnișoară, domnul Sterling e aici să ne ia?” Încântată, doamna Berry dădu să facă un pas în față, când două gărzi de corp le împinseră nepoliticos la o parte. În momentul următor, o femeie grațioasă, îmbrăcată în haine scumpe, ieși însoțită de un alai. Buzele lui Charlotte se întredeschiseră de surpriză. Asta nu e Luna White? Luna era îmbrăcată într-un costum de designer. Arăta mai elegantă decât acum patru ani. Degetele ei strângeau o mânuță aparținând unui băiețel cam de aceeași vârstă cu tripleții lui Charlotte. „Doamnă Sterling, Timothy, pe aici vă rog”, îi salutară politicos gărzile de corp. „Nu voi mai lua niciodată trenul. Este mizerabil și plin de oameni de rând”, declară Luna, acoperindu-și nasul cu batista, plină de dispreț. „Da, da. Dacă nu ar fi fost vremea, domnul Sterling nu v-ar fi lăsat pe dumneavoastră și pe Timothy să suferiți.” Gărzile de corp o escortară pe Luna și pe băiețel într-o mașină. Atât Luna, cât și fiul ei erau atât de aroganți încât nici măcar nu priviră în jurul lor. Astfel, nu o observară pe Charlotte în mulțime. „Ce se întâmplă?” Doamna Berry o recunoscu pe Luna și izbucni: „Nu e verișoara dumneavoastră? E căsătorită cu domnul Sterling acum?” „Așa cred.” În timp ce convoiul familiei Sterling se îndepărta, Charlotte își aminti promisiunea lui Hector din trecut. Spusese că voi fi singura lui mireasă în această viață. Dar acum, e căsătorit cu verișoara mea. Au chiar și un fiu atât de mare! Lacrimile îi înțeparǎ ochii lui Charlotte, iar nasul o ustură. „Mami, ce s-a întâmplat?” Când copiii observară ochii înroșiți ai lui Charlotte, toți trei o înconjurară și își exprimară îngrijorarea. „Sunt bine.” Ștergându-și ochii, Charlotte îngenunche și îi cuprinse pe toți trei într-o îmbrățișare. „Mami, nu fi tristă. Când voi fi mare, o să-ți cumpăr o mașină mare. Atunci nu va mai trebui să suferi”, se oferi fiul ei cel mare, Robbie. Credea că ea e supărată pentru că cineva o necăjise. „Mami, cine te-a necăjit? Las' că-i bat eu!” Jamie, al doilea băiat, își flutură pumnii adorabil și își umflă obrajii. Ellie, cea mai mică dintre tripleți, își frecă obrazul de al lui Charlotte și o consolă: „Mami, nu plânge!” „Nu plânge! Nu plânge!” Brusc, un cap verde ieși din buzunarul lui Ellie. Aparținea unui papagal obraznic care privea curios în jur în acel moment. „Nu, nu plâng.” Charlotte inspiră adânc și afișă un zâmbet. „Haideți, să mergem acasă!” „Iei, să mergem!” Charlotte le dădu câte un pupic fiecăruia înainte de a-și arunca din nou rucsacul pe umăr și a porni să oprească un taxi. Obișnuia să fie o moștenitoare bogată cu un alai oriunde mergea, dar acum trebuia să stea la coadă pentru un taxi împreună cu doamna Berry și copiii ei, ca să nu mai vorbim că erau încărcați cu bagaje. Cum nu încăpeau toți într-un singur taxi, doamna Berry trebui să ia un taxi separat. Cerul era întunecat, semnalând sosirea unei furtuni. Sperând să o evite, șoferul de taxi conducea grăbit și anxios pe drum când, dintr-odată, intră într-un Rolls-Royce din fața sa. Fața taximetristului se făcu palidă instantaneu și coborî din mașină pentru a verifica situația. Charlotte stătea pe locul din dreapta și privi pe fereastră, încruntându-se. Era un Rolls-Royce Phantom ediție limitată. Existau doar trei unități în Țara C și treizeci și cinci în toată lumea. Chiar dacă ar fi fost o zgârietură minoră, taximetristul ar fi trebuit să plătească o sumă substanțială de bani, ceea ce l-ar fi putut aduce la faliment.