Când s-a întors Gabriel, parcă se schimbase ceva în el. Ochii îi erau distanți, reci, furioși.
— Dacă nu veneam azi aici, nu aș fi știut niciodată de copiii mei? a cerut el, imperativ.
— Copiii *tăi*? am ridicat eu sprâncenele. Eu îi port opt luni și dintr-odată sunt copiii tăi?!
— Știi bine ce vreau să spun.
— Nu, de fapt, nu știu, m-am încrunta. Ai ales să-mi dai actele de divorț. Ți-am lăsat un
















