Violet
Părea că mergem de o veșnicie, dar în realitate trecuseră doar vreo douăzeci de minute.
Nimeni nu scotea o vorbă, tăcerea mă termina, picioarele îmi erau amorțite — și nu vedeam nimic. Singurul lucru pe care îl auzeam era sunetul pașilor noștri atingând frunzele.
Cutia trebuia livrată tocmai dincolo de râu și nu aveam voie să ne transformăm decât dacă eram în pericol. Nu existau scurtături,
















