Am turnat compoziția în forma de tort, apoi am procedat la fel cu celelalte două, formele devenind tot mai mici pe măsură ce avansam. Era o zi toridă de vară, la sfârșitul lui august. Ștergându-mi transpirația de pe frunte cu mâneca, mi-am ridicat privirea spre Hannah, bucătăreasa noastră. — Sper să iasă bine. Mi-a zâmbit de sus. Tortul era după rețeta lui Hannah. Adevărul fie spus, ea făcuse cea mai mare parte din treabă. Dar participasem și eu considerabil. Eram o bucătăreasă destul de pricepută, însă nu voiam să risc astăzi. Totul trebuia să fie perfect azi. Pur și simplu perfect. Și avea să fie, o puteam simți. Felix pleca a doua zi. Pentru patru ani întregi. Sigur, avea să vină în vizită, dar nu va mai fi la fel. Îmi doream să pot merge cu el. Plănuisem asta demult, când eram mai mici. Știam dintotdeauna că se va întâmpla. Felix și cu mine ne doream în fiecare zi să ne fi născut în același an, ca să putem merge la facultate împreună și să nu rămână niciunul în urmă. Dar el trebuia să fie mai mare. Eu mai aveam doi ani de liceu în față, iar Felix intrase la Princeton. Când aveam zece și doisprezece ani, vorbeam despre cum Felix ar putea să-și ia doi ani sabatici, sau cum aș putea eu să termin liceul mai devreme, sau chiar să mă mut în orice oraș ar merge el și să termin acolo. Avea sens pe atunci, dar pe măsură ce creșteam, părea tot mai imposibil. Indiferent cât de mult îți planificai lucrurile, viața intervenea mereu. Dar va fi bine. Nu-i așa? Oricum, nu aveam mult timp de griji. Diseară era petrecerea de rămas-bun a lui Felix. Eu planificasem totul pentru el. Tortul era pentru el. Pădurea Neagră, preferatul lui. Prietenii lui urmau să vină și mă ajutaseră să fac rost de băutură, iar Hannah pregătea și mâncarea pentru petrecere. Avea să fie distractiv. Aveam să-mi fac griji mâine, după ce pleca el. Asta e tot ce voi face în cei patru ani cât va fi el acolo. Îmi voi face griji. Și voi aștepta. Era greu de explicat relația dintre mine și Felix. Eram prieteni, cred. Dar nu-mi plăcea cuvântul ăsta. Îl știu pe Felix de o veșnicie. A fost acolo, la spital, când m-am născut. Cu mama lui, cea mai bună prietenă a mamei mele. Avea doar doi ani și nu ține minte, desigur, dar a fost acolo și asta conta. Nu am fost niciodată despărțiți de atunci. Mi-a fost prieten în școala primară, protector în gimnaziu și apoi orice altceva în liceu. „Orice” era un cuvânt bun. El era... totul meu. Prietena mea, Tilly, spunea că e iubitul meu. Dar uram cuvântul ăsta, iar el nu l-a folosit niciodată, nici măcar o dată. Am fost la balul lui de absolvire cu el; nu se întâlnise niciodată cu altcineva și nici pe mine nu mă lăsase. Nu că aș fi vrut. Nici nu mă sărutase vreodată. Exista și partea asta. Dacă m-ar fi sărutat, aș fi știut cum stăm. Am simțit că urmează, de atâtea ori. Ca data aceea în jacuzzi, sau pe acoperiș, după ce plânsesem. Dar nu s-a întâmplat niciodată. — Princeton este o școală grozavă, a spus Hannah, nonșalantă. Felix își va face o mulțime de prieteni noi și va întâlni fete deștepte. Mi s-a pus un nod în gât. Asta era o altă frică de-ale mele. Fetele. Dacă se ducea acolo și se îndrăgostea? Dacă ea mă va urî și îi va spune să nu mai vorbească niciodată cu mine? Observând expresia de pe fața mea, Hannah a chicotit. M-a mângâiat ușor pe cap. — Nu-ți face griji, domnișoară Flora, m-a tachinat ea. Băiatul ăla e obsedat de tine. Mi-am dat ochii peste cap. — E doar prietenul meu, Hannah. Ea a zâmbit. — Bineînțeles. În timp ce blaturile se coceau, m-am apucat să bat frișca pentru glazură. La asta mă pricepeam, așa că am făcut-o singură, în timp ce Hannah lucra la restul mâncării. În aproximativ două ore, tortul a fost gata. Am scris un scurt și simplu „Îmi lipsești deja” pe stratul de sus. Speram să-i placă. Speram să nu i se pară siropos. Punând tortul în frigider, am fugit în camera mea și am făcut un duș rapid, apoi am îmbrăcat o rochie de vară roz, drăguță. Lui Felix îi plăcea rozul pe mine. Spunea că mă face să arăt ca o floare frumoasă. După ce m-am îmbrăcat, am fugit jos. Petrecerea avea să fie afară, pe gazonul proprietății noastre. Hannah începuse deja să decoreze și m-am grăbit să o ajut, agățând ghirlande luminoase și un banner pe care scria „Numai bine, Felix!” și unul mai mic cu „Princeton te așteaptă”. Până la ora 20:00, prietenii lui Felix au început să apară. El habar nu avea că se pregătea o petrecere. Trebuia să-l chem la mine acasă și să-l surprindem. Când toată lumea a fost prezentă, am stins luminile din grădină ca el să nu poată vedea nimic, apoi l-am sunat pe Felix. — Hei! Vrei să vii să stăm puțin? am întrebat veselă. Păream amețită de entuziasm. Nu voiam să mă dau de gol. — Sunt acolo în cinci minute, a răspuns el și a închis, iar eu știam că era deja pe picior de plecare. Locuia la două case distanță. Nu-i lua mai mult decât cele cinci minute promise. — Grăbiți-vă! am anunțat. E pe drum. Toată lumea s-a așezat la locurile lor, într-un mod ostentativ. Petrecerea surpriză și tacticile erau puțin copilărești, dar prietenii lui au fost suficient de drăguți încât să-mi facă jocul. Toți erau drăguți cu mine datorită lui Felix. Lucrurile aveau să se schimbe mult după ce pleca el. A ajuns până la ușa mea de la intrare fără să observe agitația din partea laterală a curții. Am deschis înainte ca el să aibă șansa să sune la ușă. — Bună! am spus eu, pe un ton obișnuit. M-a privit din cap până-n picioare, îngustându-și ochii. — De ce ești așa aranjată? Am ridicat din umeri. — Am ieșit în oraș. Și-a înclinat capul într-o parte, fixându-mă cu privirea. — Cu cine? — Nu-i cunoști, am spus. Vrei să stăm în grădină? A ridicat din umeri. — Orice vrei tu, Flora. Am rânjit și l-am apucat de mână, conducându-l spre grădină. Încă trăgându-l după mine, am apăsat nonșalant întrerupătorul pentru a aprinde luminile. Totul s-a luminat și, dintr-odată, toți au apărut în câmpul vizual. Și muzica începuse. Era perfect. — Surpriză, i-am șoptit lui Felix, zâmbindu-i. M-a îmbrățișat strâns și m-a ridicat de la pământ. Am chicotit, încolăcindu-mi picioarele în jurul lui, topindu-mă în îmbrățișarea sa. În haosul zilei, uitasem cu adevărat cât de mult îmi va lipsi. Felul în care se simțeau brațele lui în jurul meu, blândețea distinctă din vocea lui când îmi vorbea, privirea ștrengară de pe fața lui înainte de a face ceva ce știa că mă enervează. — Mulțumesc, a șoptit el, înainte de a mă coborî și a mă lăsa să stau din nou pe picioarele mele. M-a ciufulit, rânjind la mine de sus. Ești așa scumpă, Flora.