Dimineața s-a prelins într-o pâclă de epuizare. Felix rămânea nevăzut, absența lui fiind un ecou gol ce răsuna prin conac. Vinovăția mă măcina, mai ascuțită decât foamea. Nu-l mai puteam ignora, nu așa. Eram mistuită de nevoia fizică de a-l vedea, de a-i privi chipul. De a-l întâlni. Am privit pe fereastră și l-am zărit fugitiv în grădină. Oare grădinărea? Hotărâtă, am pășit în aerul proaspăt și t