Holul răsuna de ecoul stins al durerii noastre comune. Îngenuncheați pe parchetul rece de stejar, formam o încrengătură de trupuri și chipuri brăzdate de lacrimi, iar suspinele mele țeseau o melodie melancolică prin casa tăcută. Îmi sprijineam capul de pieptul lui, ritmul său constant funcționând ca un metronom pentru bătăile haotice ale propriei mele inimi.
— Îmi pare atât de rău, Flora, șopti el
















