Din fericire, chiar Lydia m-a rugat să fac curat, apoi a plecat la scurt timp după aceea. Locuia aproape, dar trebuia să-și viziteze sora. Nu era mult de curățat, așa că am terminat totul foarte repede. Mi se făcuse și foame. Ar fi trebuit să-mi aduc prânzul. Voiam să ajung repede acasă și să încropesc ceva delicios și simplu. Un sandviș ar fi fost de ajuns. Dar înainte de asta, trebuia să vorbesc cu Felix. Mi-am luat un moment de răgaz în bucătărie. Am băut puțină apă și am făcut un exercițiu de respirație profundă pe care îl învățasem de la mama, mai demult. Mi-am făcut o schiță mentală despre cum voiam să decurgă conversația, mi-am formulat discursul în gând, apoi am pornit să-l caut pe Felix. Era foarte probabil să fie în camera lui, așa că m-am îndreptat într-acolo. Ușa era încuiată pe dinăuntru, așa că am ciocănit încet. I-a luat o secundă să deschidă. Pentru o clipă, am uitat să respir. Stând acolo, în pragul ușii, am devenit brusc extrem de conștientă de apropierea dintre noi. El a făcut un pas înapoi și s-a întors cu spatele la mine, mergând spre pat. — Aveți nevoie de ceva, domnișoară White? — Eu... am început, iar Felix s-a întors. Se uita fix la mine, cu o expresie impasibilă. — Felix... vocea mea era doar o șoaptă. Mi-am ridicat privirea spre el, căutând în ochii lui vreo urmă de emoție. Nu era niciuna. Mi s-a uscat brusc gura. — Tu nu... am înghițit în sec, nu-ți amintești de mine? — Nu sunt sigur că înțeleg. Vocea lui era plată. Uram asta. Uram situația asta. — Îmi pare rău, i-am spus cu toată seriozitatea. Felix. Îmi pare rău. — Domnișoară White, și-a dres el vocea, nu știu de ce considerați că trebuie să vă cereți scuze față de mine. — Nici măcar nu vrei să-mi rostești numele, am izbucnit, mijindu-mi ochii la el. Nu era o acuzație, ci doar durere. Mă urăști atât de mult? — Nu am niciun motiv să vă urăsc, domnișoară White. A început să meargă spre ușă, deschizând-o și făcându-mi semn să plec. Cred că programul dumneavoastră de lucru s-a încheiat. Am rămas nemișcată, privind la el. El s-a uitat direct la mine. Înainte refuzase să mă privească, dar acum îmi susținea privirea cu fermitate, provocându-mă să-l înfrunt. Am trecut furioasă pe lângă el, ieșind din dormitor, am coborât scările și am ieșit din casă, fugind direct la mașină. M-am așezat înăuntru, strângând volanul în mâini. Aveam un nod în gât, de parcă aș fi fost pe punctul de a plânge. Dar știam că n-o s-o fac. Nu mai plânsesem de ani de zile. Am condus spre casă, oprindu-mă pe drum să iau câteva cumpărături. Trebuia să mă apuc de cină imediat ce ajungeam. Era aproape ora cinci când am intrat în casă. Tata avea să ajungă în două ore. Aveam timp de un duș, așa că am făcut unul rapid, înainte să-mi fac un sandviș. Urma să-i fac unul și tatei când se întorcea. Am mâncat uitându-mă la televizor. Dacă rămâneam suficient timp la acest loc de muncă, puteam strânge bani pentru facultate. Dacă obțineam un ajutor financiar, m-aș fi putut descurca să obțin o diplomă, într-un final. Dacă aș fi fost deșteaptă, aș fi plecat, având în vedere cum se comporta Felix. Dar eram disperată după bani. Și eram disperată după Felix. Nici măcar nu-l doream în acel fel. Nu eram un copil. Știam că nu se va reîndrăgosti pur și simplu de mine. Avea o altă viață acum. Probabil și o iubită. Voiam doar să-mi recunoască prezența. Să mă ierte. Voiam să-i explic cum au stat lucrurile. Adormisem pe canapea când s-a întors tata. — Hei, l-am salutat când a intrat în casă. Tata schimba mereu locurile de muncă. Nu discuta niciodată cu mine despre asta, dar ultima dată îmi aminteam că lucra la un atelier auto. Aducea mereu bani și, împreună cu venitul meu, reușeam să supraviețuim, dar nu știam cu adevărat cum și de unde proveneau banii lui. — Hei, cum a fost la noul serviciu? a întrebat el pe un ton lejer, intrând în camera lui. Nu cred că-i păsa, pentru că nici nu a stat să-mi audă răspunsul. — Bine, am spus totuși, vorbind cu pereții. Voiam să-i spun despre Felix. Chiar dacă relația dintre noi era... dificilă, ca să nu zic mai mult, era totuși tatăl meu. Voiam alinare, voiam să-l îmbrățișez. Voiam să îmbrățișez pe oricine, de fapt. Nu-mi mai aminteam când fusesem strânsă în brațe ultima oară. Dar nu i-am spus. Dacă ar fi știut că lucrez la casa lui Felix, m-ar fi pus să-mi dau demisia. Nu o spusese niciodată, dar știam că nu voia să ne mai asociem cu viața noastră anterioară. Se asigurase de asta. Se asigurase că nu ne vom întoarce niciodată, că nimeni nu ne va găsi. Când murise mama, fusese extrem de afectat și nu mai fusese niciodată același de atunci. Cred că a rupt orice legătură cu toată lumea pentru că îi aminteau prea mult de mama. Fusesem prea mică pentru a-i cere socoteală. Prea speriată. Totul fusese atât de brusc, iar după cele două sau trei dăți în care mă lovise pentru că pusesem întrebări, îmi învățasem lecția. Lucrurile mergeau bine cu el doar când mă supuneam. Și asta aveam de gând să fac. Funcționase în toți acești ani. Avea să funcționeze încă puțin, până când strângeam destui bani să merg la facultate și, în cele din urmă, să mă mut. Până atunci, lucrurile nici măcar nu erau atât de rele. Puteau fi mult, mult mai rele. Știam asta, pentru că, la un moment dat, chiar fuseseră.