Am făcut rapid ordine în cameră: am făcut patul, am șters geamurile ferestrelor și am curățat praful de pe toată mobila. Am verificat baia pentru a mă asigura că este curată. Era, dar am șters blatul și oglinda încă o dată, pentru orice eventualitate. Mulțumită de munca mea, am coborât înapoi în bucătărie. Lydia toca legume. — Totul este aranjat în dormitorul principal, i-am spus. Pot să ajut cu prânzul? Mi-a dat legumele și tocătorul, apucându-se ea însăși de altceva. Am lucrat în tăcere preț de un minut, înainte să spun: — Este o casă superbă. Ea a aprobat printr-un murmur. — Domnul a muncit foarte mult la ea. El însuși a conceput interiorul. — Oh, în ce domeniu lucrează? Poate era într-un domeniu creativ, designer de interior sau ceva asemănător, ori arhitect. Lydia a ridicat din umeri. — Imobiliare. Am dat din cap. Avea sens. Asta explica banii. — I-ai cunoscut pe proprietari? am întrebat. Sunt amabili? Ea a zâmbit și și-a ridicat privirea spre mine. — Da, draga mea. Îi cunosc de ani de zile. Am lucrat pentru părinții domnului, mi-a explicat ea. E un băiat minunat. Bun și grijuliu. Când îl vei cunoaște, poate va părea puțin dur, dar are o inimă de aur. Am zâmbit la descrierea ei. Era clar că avea o slăbiciune pentru el. După spusele ei, părea un om grozav. — Ești o fată foarte frumoasă, Flora, a spus Lydia cu blândețe. Mi-a luat farfuria cu legume tăiate și mi-a dat niște cireșe cărora să le scot sâmburii. — Ai un prieten? Am clătinat din cap. Abia aveam timp pentru mine, o relație ar fi fost atât de greu de gestionat. În plus, cred că tatăl meu nu ar fi fost prea încântat de asta. — Ar trebui să-l cunoști pe fiul meu! a exclamat ea. Liam. Lucrează la pază, pe domeniu. Nu voiam să-i cunosc fiul, dar am aprobat oricum, dând din cap. — Cireșele sunt pentru desert, a explicat Lydia. Nu e mare lucru de făcut acum. Pentru prânz vom face o salată simplă. Am început să scot sâmburii cireșelor. — Pot să fac o prăjitură cu cireșe pentru desert? am întrebat-o pe Lydia. Îi va plăcea că am luat inițiativa. În plus, făceam o prăjitură cu cireșe grozavă. Lydia a zâmbit larg. — Sună minunat! Ne-am petrecut restul dimineții muncind. Eu am lucrat la prăjitura mea cu cireșe, iar Lydia a făcut dulceață de căpșuni, pentru că domnului îi plăcea la nebunie. Am stat puțin de vorbă și mi-a spus că el era foarte exigent în privința obiceiurilor sale. Nu bea băuturi ambalate, nu mânca brânză procesată, nu mânca mezeluri, bea doar o anumită marcă de cafea și la micul dejun mânca întotdeauna ouă. De asemenea, mi-a povestit mai multe despre fiul ei și mi-a pus întrebări despre viața mea. I-am spus puținul pe care îl aveam de împărtășit. Locuiam cu tatăl meu. Nu aveam frați. Am mințit puțin – despre copilăria mea, despre mama mea. Am auzit o mașină intrând în curte în jurul orei 11:45, iar Lydia a anunțat veselă: — Trebuie să fie el! Haide, să mergem să-l întâmpinăm. Mi-am șters mâinile de șorț; sucul roșu al cireșelor de pe vârfurile degetelor a lăsat o urmă rozalie pe materialul alb. Strângându-mi coada de cal, am urmat-o pe Lydia spre ușă. Am stat în spatele ei, cu mâinile încrucișate la spate și cu un zâmbet discret întipărit pe față. Am tras cu ochiul din spatele Lydiei, în timp ce un bărbat înalt cobora din mașină. Mă așteptam la două persoane, așa cum mi se spusese, dar era doar el. Încă nu-i puteam vedea fața, dar era foarte înalt și avea părul negru, destul de lung, de parcă nu se mai tunsese de ceva vreme. M-am dat la o parte când a început să intre, iar pentru o secundă nu am mai putut vedea nimic. — Lydia! a spus bărbatul cu voioșie. Inima mi s-a strâns. Cunoșteam vocea asta. Cunoșteam acest bărbat. Lydia s-a dat la o parte, uitându-se înapoi la mine cu un zâmbet, dezvăluindu-mă angajatorului meu. — Felix, ea este Flora White. Va ajuta la treburile casei. Flora, el este Felix Corsino, stăpânul casei. Îmbătrânise, a fost primul lucru la care m-am gândit. Părea mai în vârstă, mai matur. Era un bărbat acum. Ultima dată când îl văzusem, tocmai împlinise optsprezece ani. Părul îi era mai scurt atunci, iar fața îi era plină de un farmec băiețesc și de inocență. Astea dispăruseră acum, înlocuite de asprimea pe care o aduce maturizarea. Privirea mea a întâlnit-o pe a lui, iar respirația mi s-a oprit în gât. Expresia lui a rămas neschimbată. Cred că l-am privit minute în șir, poate ore, sau poate au fost doar câteva secunde. Felix. Felix al meu. Îmi venea să mă arunc asupra lui, să-i simt din nou brațele în jurul meu, să-i cad la picioare și să-mi cer iertare la nesfârșit. El a vorbit înainte să am ocazia: — Domnișoară White. A încuviințat scurt din cap. — Încântată de cunoștință, domnule Corsino, am îngăimat eu, cuvintele ieșindu-mi de-a valma. Nu mă recunoștea? Nu știa că sunt eu? Mă schimbasem atât de mult? Se schimbase el? Oare mă... uitase? I-am cercetat chipul, căutând să-i întâlnesc din nou privirea, dar el se uita doar la Lydia, refuzând să-mi mai acorde vreo atenție. — Voi mânca la ora unu, a informat-o el, apoi a plecat, trecând pe lângă mine ca și cum aș fi fost invizibilă, ca și cum aș fi fost un nimeni. Dar era adevărat. Eram un nimeni, acum. Invizibilă. Lipsită de importanță.