Când lovitura n-a mai venit, mi-am întors încet privirea spre el. Era pierdut în propriile gânduri.
— Tata? am șoptit într-un final. De ce?
A oftat adânc.
— Nu ți-am fost un tată bun, a spus el în cele din urmă. Nu în ultima vreme. Ei bine... nu de atunci.
Nu recunoștea niciodată trecutul de bunăvoie. O făcea doar când aduceam eu vorba. Și chiar și atunci, doar ca să țipe la mine să nu mai mențion
















