Lita abia a reuşit să urce scările spre apartamentul ei, scăldată în transpiraţie, cu fiecare muşchi din corp urlând. Tipul de la sală, care s-a dovedit a se numi Alex, insistase să facă un set de circuite ca să o poată evalua. A spune că era slabă era o banalitate. Şi el intenţiona ca ea să ştie asta, de fapt, părea să intenţioneze ca toată lumea să ştie, făcând-o să facă circuitele în mijlocul camerei, la vedere. Nu-i păsa ce credeau ceilalţi despre ea, dar putea simţi acei ochi întunecaţi din cealaltă parte a camerei. S-a chinuit groaznic la circuite. Fiind slabă şi transpirând ca într-o saună, a scăpat greutăţile de multe ori şi, după doar două iteraţii ale circuitului, Alex a cerut să înceteze să se mai facă de râs. Abia atunci a simţit privirea pătrunzătoare a bărbatului misterios părăsind-o. Expresia satisfăcută a lui Alex spunea totul, voia ca Lita să renunţe. Deja plătise şi acum tot ce voia era să plece şi să nu mai calce niciodată în sala de sport. Dar nu avea de gând să cedeze. A căutat în geantă cheia apartamentului, înăbuşind gemetele pe care le simţea în gât la mişcarea muşchilor. Deodată, uşa apartamentului ei s-a deschis brusc, iar faţa furioasă a lui Brian se uita la ea. "Unde naiba ai fost? Şi de ce arăţi ca moartea încălzită?", a mârâit el, trăgând-o brusc în apartament. Lita a simţit fiorii reci familiari pe spate. Era în necaz. Brian fusese iubitul ei în ultimul an şi jumătate. Era un prieten de familie, fiul unui partener de afaceri bogat din firma tatălui ei. Şi în ultimul an de liceu, el a venit şi a cuprins-o în aura lui de mister. Dar erau într-o pauză, nu că asta l-ar fi oprit să-şi exercite controlul asupra ei în fiecare secundă din fiecare zi. Şi-a numărat mental vânătăile proaspete de pe antebraţe. Cele pe care le văzuse *Alpha*. Atingerea lui Brian părea să anunţe doar dezastre. Când amândoi au ajuns la Stanford: ea la licenţă şi el, la master, părinţii Litei au pus-o în aceeaşi clădire de apartamente cu el. I-au dat o cheie de la apartamentul ei pentru *siguranţă*, una dintre multele garanţii pe care le puseseră în aplicare pentru a o monitoriza pe Lita în timp ce era departe de casă. Ar tolera-o dacă asta însemna că putea în sfârşit să părăsească cuibul. "Unde naiba ai fost toată ziua?!", a strigat el din nou, împingând-o mai aproape de insulă cu forma lui impunătoare. S-a întors să se furişeze, depunându-şi poşeta pe insulă, pregătindu-şi minciuna pentru el. "M-am înscris la o sală de sport pentru că terapeutul meu a spus că mi-ar îmbunătăţi starea de spirit. Am avut prima mea şedinţă de antrenament personal astăzi, asta e tot", s-a făcut cât de mică a putut. Asta părea întotdeauna să-i diminueze furia. Faţa lui părea să se înmoaie la menţionarea terapeutului ei. Dar Lita nu a putut să-şi dea seama de emoţie. Odată se obişnuise atât de mult cu ideea de a fi cu Brian pentru totdeauna. Era frumos, deştept, bogat şi mai în vârstă. Suficient de bătrân pentru a fi mai stabilit în lume şi suficient de bătrân încât toate fetele de la şcoală se dădeau în vânt când venea să o ia. Se simţea dorită şi dezirabilă şi norocoasă. Dumnezeule, se simţea atât de norocoasă pentru că era o partidă bună şi mama ei l-a considerat viitorul soţ al Litei. De fapt, toată lumea a consolidat cât de norocoasă se simţea. *Oh, eşti atât de norocoasă că nu-i pasă de silueta ta, draga mea.* *Ce fată norocoasă să agaţe un burlac atât de eligibil, şi cu aspectul tău, de asemenea.* *Ei bine, nu m-aş fi gândit că ar fi interesat de tine, dragă. Nu eşti doar norocoasă să fii aici?* Dar nu fusese. Nu fusese deloc norocoasă. "Hai, m-am gândit că am putea lua cina", a oferit Brian, ignorând ezitarea ei şi zâmbind într-un mod care a făcut-o pe Lita să se oprească, "Trebuie să mănânci, Lita." Modul în care a spus-o avea o latură clară. O avertiza să nu spună nu. Ura asta, ura modul în care o făcea să se simtă nesemnificativă şi speriată. Ce n-ar da să nu se mai simtă niciodată speriată. Şi-a tras ezitant de haine. Nu că nu-i era foame, îi era o foame de nesuportat după sala de sport. Nu de asta nu putea să ia cina cu el. Şi Brian nu era neatractiv. Era foarte mult tipul oricui, cu o constituţie moderată, părul scurt şaten perfect tăiat, ochi prietenoşi şi trăsături puternice, simetrice. Întotdeauna fusese îndrăgostită de el în timp ce creştea. Uneori, când apărea la casa părinţilor ei dimineaţa devreme, cu părul ciufulit şi ochelari, se simţea ca o baltă de hormoni. Şi petrecea următoarele săptămâni obsesionându-se cu nunta lor fantezistă. Deci, aspectul lui cu siguranţă nu era motivul pentru care nu putea lua cina cu el. Era hotărârea ei. Erau într-o pauză şi intenţiona să o păstreze aşa. Nu mai era inocentă şi idealistă. Acum îl cunoştea cu adevărat. Acum era recunoscătoare că i-a dat un an să-şi jelească fratele. Şi nu a vrut niciodată ca acea pauză să se termine. Chiar şi în timp ce Brian se uita la ea acum, afişând ochii lui albaştri magnetici care păreau să se adâncească cu cât se uita mai mult la ea, nu s-a putut lăsa prinsă. Aceste momente nu erau cele periculoase. Acestea erau cele frumoase. Când se uita la ea ca şi cum ar fi fost singura fată din lume. Când făcea ca fiecare fibră a fiinţei ei să creadă că s-ar putea schimba. Şi poate că ar putea. Dar ea nu putea fi cea care să aştepte şi să afle. De fiecare dată când simţea că slăbeşte în faţa lui, se împingea înapoi. Fără cină. Fără filme. Fără întâlniri. Un an liber era un an liber şi avea nevoie de fiecare minut, pentru că în secunda în care şi-ar da garda jos, ar ajunge la Brian vestea despre ceea ce plănuia, iar viaţa ei s-ar termina. Toate eforturile pe care le-a făcut pentru a ieşi ar fi fost în zadar. Nu avea aliaţi şi nu avea stomacul să caute alţii noi. Nu de la fratele ei James. "Altă dată, Brian", a asigurat, sunând ca un disc stricat pentru de câte ori îl respinsese, "Vreau doar să fac un duş şi să dorm. Anul se va termina înainte să-ţi dai seama." A forţat un zâmbet. "Ştii, fiecare zi în care îmi spui nu, mă face să-mi doresc să nu fi semnat niciodată acele nenorocite de hârtii", a mârâit el, clar iritat că a fost respins. În timp ce se îndrepta spre ea, a sărit imediat într-o poziţie defensivă şi a aşteptat. Dar lovitura nu a venit niciodată. S-a uitat în sus şi l-a găsit zâmbindu-i, neafectat de teama ei. De fapt, părea fericit de asta. "Doar atâta timp cât nu uiţi cui spui nu, iubire", a rânjit el, dându-se înapoi în hol, "Ţi-am pus o salată în frigider. Asigură-te doar că mănânci..." Lita a putut glisa lanţul de siguranţă pe uşă suficient de repede. Tremura incontrolabil. *Luptă*, şi-a şoptit ea. *James a spus să lupţi. Aşa că trebuie să lupţi.*