Îmi amintesc de prima mea furie oarbă. Totul era roșu și atunci. Îmi amintesc sentimentul de panică. Disperarea pe care am simțit-o când am încercat să ajung la perechea mea și n-am găsit nimic. Durerea mi-a sfâșiat sufletul când am întins mâna spre micul semn și am constatat că nu mai era nimic. Nu era prima dată când trebuia să accept ideea că am fost lăsată în urmă, dar a fost ultima picătură.